martes, 30 de septiembre de 2008

Oración a la Madre de Dios pidiendo su Protección


Oh Virgen Santísima, Madre del Señor de todo lo creado, Reina de los cielos y la tierra y Defensora todopoderosa de nuestro pueblo. Acepta de tus humildes siervos este himno de alabanza y acción de gracias y presenta nuestras oraciones ante el trono de tu Divino Hijo. Ruégale para que se muestre misericordioso con nosotros y derrame abundantemente sus gracias sobre aquellos que te honran y veneran con fervor y amor en tu milagroso icono. Nosotros no somos dignos de recibir su perdón por la multitud de nuestros pecados pero intercede por nosotros, oh Señora nuestra, para que seamos perdonados ya que esto es posible para ti y nosotros corremos a ponernos bajo tu poderosa protección. Escucha a los que te ruegan, acógenos bajo tu velo milagroso y pide a tu Hijo que conceda celo a los pastores; sabiduría y fuerza para los que nos gobiernan; rectitud e imparcialidad a nuestros jueces; comprensión y humildad a nuestros líderes; amor y concordia para los casado; obediencia para nuestros niños; paciencia para aquéllos que han sido ofendidos; temor de Dios para aquéllos lo ofenden; consuelo para los afligidos; alegría para aquéllos que se regocijan, y para todos nosotros el espíritu de sabiduría y piedad; espíritu de misericordia y mansedumbre; el espíritu de castidad y verdad. Sí, oh Señora Santísima, se misericordiosa con los débiles: reúne a los dispersos; guía a los que caminan errantes; acompaña a los ancianos; concede la pureza a los jóvenes y guarda a los niños; acógenos bajo tu protección misericordiosa. Levántanos de la profundidad del pecado e ilumina nuestros corazones para que caminemos por las sendas de la salvación. Muéstrate misericordiosa con nosotros en esta vida y acompáñanos cuando nos presentemos ante el Juicio de Dios. Recuerda a nuestros padres y hermanos que han partido de esta vida, ruega a Dios para que puedan compartir la gloria con los Ángeles y los Santos. Oh Señora nuestra, alegría de los que están en el cielo y confianza y consuelo de los que están en la tierra. Tú eres la esperanza y la defensa de los que recurren a ti con fe por eso te suplicamos, como Auxiliadora omnipotente y nos encomendamos a ti por los siglos de los siglos. Amén

1 de octubre: La Protección de la Madre de Dios



La fiesta del Sagrado Manto Protector de la Theotókos fue establecida para recordar a la visión que tuvo San Andrés de la Madre de Dios que tapaba con su omóforo (manto) a los cristianos en el templo de Blanquernas, durante el sitio de los enemigo de Constantinopla en el siglo X. Cerca de las cuatro de la mañana, el beato vislumbró a una majestuosa Mujer viniendo desde las Puertas Reales de la Iglesia apoyada por San Juan Bautista y San Juan Evangelista y precedida y seguida por muchos santos que entonaban himnos y canciones religiosas. San Andrés se acercó a su discípulo Epifanio y le preguntó si podía reconocer a la Reina del mundo. "La veo" — le contestó aquél. Mientras la observaban, Ella, arrodillada frente al ambón, rezó llorando por mucho tiempo. Después, se acercó al Altar y rezó por el pueblo ortodoxo. Al terminar las plegarias, descubrió Su cabeza quitándose el manto y lo extendió sobre todo el pueblo presente. La ciudad fue salvada. San Andrés era de orígenes eslavos y los rusos respetan profundamente la fiesta del Sagrado Manto Protector de la Virgen y muchas iglesias la honran con su nombre.

1 Octombrie: Praznuim pomenirea Acoperamântului Preasfintei noastre de Dumnezeu Nascatoare si pururea Fecioarei Maria.


Trebuie sa stim ca acest praznic a început a se praznui pentru o pricina ca aceasta: în zilele împaratului Leon cel întelept în Constantinopol, spre o duminica, facându-se priveghere de toata noaptea în sfânta biserica Vlaherna a Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu, în întâia zi a lunii octombrie, si multimea poporului stând înainte, ca la patru ceasuri de noapte fiind, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos si-a ridicat ochii în sus împreuna cu ucenicul sau, Fericitul Epifanie, si au vazut pe Împarateasa cerului, pe ocrotitoarea a toata lumea, pe Preasfânta Fecioara Nascatoare de Dumnezeu, stând în vazduh si rugându-se, stralucind cu lumina si acoperind pe popor cu cinstitul sau omofor, înconjurata de osti ceresti si de multime de sfinti, care stateau în haine albe cu cucernicie împrejurul ei; din care doi erau mai alesi, Sfântul Ioan înaintemergatorul si Evanghelistul Ioan. Iar cele cu umilinta graiuri ale rugaciunii ei catre iubitul sau fiu, si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, acestea s-au auzit: "Împarate ceresc, primeste pe tot omul cel ce Te slaveste pe Tine, si cheama în tot locul preasfânt numele Tau; si unde se face pomenirea numelui meu, acel loc îl sfinteste, si preamareste pe cei ce Te preamaresc pe Tine, si pe cei ce cu dragoste ma cinstesc pe mine Maica Ta. Primeste-le toate rugaciunile si fagaduintele si-i izbaveste din toate nevoile si rautatile". Stiind si noi pe solitoarea si acoperitoarea noastra, sa nazuim catre dânsa cu umilinta strigând: "Acopera-ne pe noi cu acoperamântul tau, Preasfânta Fecioara, în ziua rautatilor noastre; acopera-ne în toate zilele noastre, iar mai ales în ziua cea rea când sufletul de trup se va desparti, de fata sa ne stai întru ajutor, si sa ne acoperi pe noi de duhurile cele rele din vazduh, cele de sub cer, si în ziua înfricosatoarei judecati, sa ne acoperi pe noi întru ascunsul Acoperamântului tau".

sábado, 20 de septiembre de 2008

CAMBIO DE HORARIO

Después del 15 de septiembre cambia el horario de las celebraciones hasta el mes de Junio. Queda así.

Miércoles: Vecernia 19:00 hh (la Iglesia estará abierta desde las 17:30 hh)

Sábados: Akathistos 18:30 hh; Vecernia 19:00 hh (la Iglesia estará abierta desde las 18:00 hh)

Domingos: Utrenie 8:30 hh; Divina Liturgia 9:30 hh (la Iglesia estará abierta desde las 8:00 hh)
Din seara nunţii în care o vei primi pe mireasa ta în camera de mire, primeşte-o ca pe o statuie şi chiar de atunci să înveţe să fie cumpătată, blândă şi să trăiască cinstit; de la început chiar, de cum păşeşte pragul casei tale, să calce în picioare dragostea de bani. Să o înveţi să fie înţeleaptă, să o înveţi să nu-şi atârne aurării de urechi, nici împrejurul gâtului, nici pe pereţii casei; sa nu dorească haine ţesute cu fir de aur şi nici obiecte de lux. Podoaba ei să fie strălucitoare, dar strălucirea să nu fie o insultă. Acestea toate să fie lăsate celor nechibzuiţi; tu însă împodobeste-ţi casa cu multa cuviinţă, mirosind mai degrabă de înfrânare decât de parfumuri. Două lucruri vor rezulta de aici. Intâi nu se va mâhni mireasa, când, după terminarea nunţii, se vor trimite înapoi fiecăruia hainele ţesute cu fir de aur şi vasele cele de argint; al doilea, mirele nu se va mai îngriji de pierderea şi de paza celor adunate. Sf. Ioan Gura de Aur

martes, 16 de septiembre de 2008

16 de septiembre: Santa Megalomártir Eufemia



Santa Megalomartir Eufemia


Tropario - Tono 4º

Oh Cristo, tu cordera Eufemia
te llamaba diciendo:
“Te amo, Novio mío,
y buscándote soporto los sufrimientos.
En el Bautismo me crucifiqué para reinar contigo,
y morí para poder vivir en ti.
Acéptame como un sacrificio puro,
pues me he ofrecido enamorada”
Por las oraciones de Santa Eufemia,
salva nuestras almas, Tú que eres misericordioso.

lunes, 15 de septiembre de 2008

El Ícono de Kursk en la tumba de San Ireneo de Lyon


EL 31 de Agosto pasado el Obispo Miguel de Ginebra (ROCOR), en compaña de los representantes de las Iglesias Locales presentes en Lyon, Francia, celebró la Divina Liturgia en la la antiquísima cripta de la Iglesia donde reposan las reliquias del Padre de la Iglesia San Ireneo, Obispo de Lyon.

Concelebraron con Vladika los archiprestes Michel de Castelbajac y Emilian Pocinoc, el padre Quentin de Castelbajac (ROCOR), el archipreste André Fortounatto y los sacerdotes Antoine Callot (Patriarcado de Constantinopla) , Catalin Cordos (Patriarcado de Rumania), Maxime Jourdant (Patriarcado de Serbia) y Petre Siméonov (Patriarcado de Bulgaria), y los diáconos Richard Vaux (Patriarcado de Constantinopla) y Mihnea Pop (Patriarcado de Rumania)

EXALTACION UNIVERSAL DE LA SANTA CRUZ



“Hermanos, el mensaje de la cruz, para los perdidos es una necedad, pero para los que se salvan, para nosotros, es fuerza de Dios. Pues se ha escrito:“Destruiré la sabiduría de los sabios y la prudencia de los prudentes desafiaré”. ¿Dónde hay un sabio? ¿Dónde hay un hombre culto? ¿Dónde hay un hábil discutidor de este mundo? ¿No ha demostrado Dios que la sabiduría de este mundo es necia? Dado pues, que por obra de la sabiduría de Dios, el mundo no ha conocido a Dios por medio de la sabiduría, plúgole a Dios salvar a los creyentes a través de la necedad de la predicación. Dado que los judíos piden señal y los griegos buscan sabiduría, y nosotros anunciamos a Cristo crucificado, cosa que es escándalo para los judíos y necedad para los griegos, pero a los llamados, judíos y griegos, anunciamos a Cristo como fuerza de Dios y sabiduría de Dios”.( 1Co. 1,18-24)


Hemos elevado en el medio de la iglesia la Preciosa Cruz, recordando la triunfal entrada de la auténtica Santa Cruz a Constantinopla, en manos del emperador Heraclio y la Exaltación Universal de la Santa Cruz que fue realizada a continuación, proclamando al mundo la fe en el poder de Dios, revelado a través de Su Hijo unigénito, desde la sublime Pasión en la Cruz. La importancia de la conmemoración no se reduce en el recuerdo del hecho histórico, es un acto simbólico que revela principalmente dos cosas: El amor de Dios para con el ser humano, que se reveló en la Cruz, y la respuesta de la gente a este amor que se manifestó con el anhelo del pueblo creyente de ver y venerar la Preciosa Cruz, esta vez rescatada de los saqueadores persas. Elevamos pues, nosotros también la Preciosa Cruz de nuestro Salvador Cristo y la veneramos con fe y amor, sabiendo que hoy, para los creyentes, la Cruz es “fuerza de Dios y sabiduría de Dios”, mientras para otros no ha dejado de ser “escándalo” y “necedad”, tal como lo fue para los judíos y para los griegos de la época del Apóstol Pablo. En la lectura apostólica de hoy, San Pablo se refiere a la Cruz como “escándalo” para los judíos y como “necedad” para los griegos idólatras. San Pablo quiere así sortear los problemas que afrontaban los cristianos de Corinto, de cara a una peligrosa tentación. Nos informa al respecto, San Teofílacto de Bulgaria que unos corintios no creyentes se mofaban de la Cruz, diciendo que resultaba una necedad anunciar a un Dios crucificado. ¿Qué se podía esperar de un Dios crucificado? Si el crucificado fuera Dios, se habría defendido a sí mismo y no habría quedado indefenso, para morir en la Cruz. Completaban sus silogismos diciendo: Aquel que no pudo salvarse de la muerte, ¿cómo puede resucitar de entre los muertos? Su lógica cuadrada ignoraba que el Dios de los cristianos no se parecía a los narcisistas e impotentes dioses de los idólatras, como para necesitar defenderse a sí mismo. Este Dios no está sujeto a ninguna necesidad, no está atado a la predestinación, como los antiguos dioses artificiales. Al mismo tiempo ama a los humanos en demasía, de manera incomprensible, y respeta su libertad. Fue por eso que quiso encontrarlos en el fondo de su degradación, en los reinos del hades, para regalarles la vida, sin obligarlos que lo acepten y que le obedezcan. Lo que pide siempre de los humanos es que lo amen, sin cálculos ni intereses egoístas. Estas cosas no son de fácil comprensión para los corintios no creyentes. Fue por ello que los cristianos de Corinto tratan de presentarles el misterio de la Cruz con argumentos basados en la sabiduría humana. Esta es la gran tentación, la racionalización de la fe, la demostración del misterio de la salvación realizada en la Cruz, por medio de silogismos. Pues la sabiduría de Dios no se parece a la sabiduría de los hombres. Lo necio de Dios es más sabio que la sabiduría humana y lo débil de Dios es más poderoso que todo el poder humano. Pablo trata de hacer aterrizar en la realidad de Dios a los cristianos de Corinto. Con las palabras que les escribe, les dice esencialmente, que los idólatras y los judíos no pueden aceptar el misterio de la Cruz, mientras siguen cautivos de sus prejuicios. Hemos mencionado ya cómo pensaban los idólatras. Los judíos fuertemente influenciados por los fariseos, tropezaban frente a la persona de Cristo con el pensamiento: ¿Cómo puede ser Dios alguien que comía y bebía con recaudadores de impuestos y prostitutas, y terminó su vida colgado entre dos asaltantes? Se habían encerrado en una concepción estrecha de la ley, por eso no podían sentir el amor y la libertad del Legislador. Pues, para vivenciar la Cruz de Cristo como fuerza de Dios y sabiduría de Dios, es necesario liberarse de todos los prejuicios y abrirse la mente a la fe. El punto crucial de nuestra vida es tomar o no la decisión de entregarnos a la fe de Cristo. Me entrego a la fe, significa, me libero de la ética superficial de los fariseos y de las necesidades lógicas de los pensadores. Aquellos que no se entregan a la fe, tropiezan siempre frente a la Cruz de Cristo, a veces como los judíos y otras como los griegos. Dicho de otro modo, la Cruz se les presenta a veces como un escándalo y otras como necedad. Resulta evidente que la calidad de nuestra fe depende de nuestras dependencias internas. Es por eso que la fe que salva, está indisolublemente atada a la renunciación, al espíritu crucificado del sacrificio de todas las pasiones y al sacrificio de los aspectos que nos separan de Cristo.


NUESTRA ARMA ES LA CRUZ


Con ninguna otra arma combate mejor el cristiano, que con el arma invencible de la Cruz. Está escrito en la insignia de la Iglesia: “En este vence”. El cristiano pone a Cristo en su corazón, se persigna y así vence, y conquista, como San Antonio en el desierto, a miles de demonios –incorpóreos y corpóreos- cualesquiera que sean y cualquiera sea el método de su ataque. Pero para ello debemos tener los ojos clavados en la Cruz y pedir de inmediato su auxilio ante cualquier necesidad. La Cruz es para el cristiano lo mismo que fue, para el pueblo del Antiguo Testamento, la serpiente que elevó Moisés para defenderlo de las serpientes venenosas. Precisamente por eso, aquel hecho fue una profecía de lo que acontecerá siempre hasta el final de nuestra vida. Porque, mientras nos dirigimos a la tierra prometida, nos muerden las serpientes y nos matan el alma. Calumnias, injurias, mentiras, estafas, delitos, inundan al mundo. Enemigos visibles e invisibles nos atacan. La envidia y el odio nos presionan y nos ahogan. Serpientes venenosas, las pasiones del alma y del cuerpo, nos muerden a diario, nos hierren, nos envenenan el alma, nos amargan la vida. Así como la gente de Moisés apenas les mordían las serpientes, dirigía la mirada a la serpiente de cobre que elevó Moisés, para salvarse de la muerte, así nosotros también, cualquiera que sea la serpiente que nos muerda - el alma o el cuerpo – debemos mirar inmediatamente la Cruz del Señor, para curarnos.

miércoles, 10 de septiembre de 2008

14 de septiembre: FIESTA DE LA EXALTACIÓN DE LA SANTA Y VIVIFICANTE CRUZ


Sábado 13 de septiembre:
19:30 hh Akathistos a la Santa Cruz, Escalera Espiritual
20:00 hh Vísperas Solemnes, Litia y Artoklasia
Al finalizar la Artoklasia, se expondrá en el centro de la Iglesia
la Reliquia de la Santa y Verdadera Cruz.
Domingo 14 de septiembre
8:00 hh Utrenie
9:00 hh Divina Liturgia
Al finalizar la Divina Liturgia se hará la
Bendición de las Aguas con la Reliquia de la Santa Cruz.
Recordar que el día 14 es día de Ayuno pero al coincidir con el domingo,
está permitido el pescado, más no la carne y los lácteos y huevos.

Akathistos a la Santa y Vivificante Cruz




Contaquio I

Oh Cruz del Señor tres veces bendita, los creyentes te veneramos y nos postramos ante ti llenos de alegría en tu santa exaltación. Trofeo y arma invencible, por tu gracia protégenos, cúbrenos y se refugio para aquellos que te suplicamos diciendo:

¡Regocíjate, Madero santo y bendito!

Icos I

Los ángeles del cielo rodean invisiblemente la vivificante Cruz con temor y con temor contemplan como derrama su gracia sobre los creyentes. Asombrados exclaman diciendo:

Regocíjate, oh Cruz, guardiana del mundo.
Regocíjate, gloria de la Iglesia Ortodoxa.
Regocíjate, pues generosamente sanas a los que suplican curación.
Regocíjate, pues iluminas con tu luz a toda la tierra.
Regocíjate, madero fragante que da la vida y tesoro de milagros.
Regocíjate, tres veces bendita y fuente de gracia.
Regocíjate, escabel divino.
Regocíjate, objeto precioso de nuestra veneración.
Regocíjate, cáliz de néctar divino.
Regocíjate, antorcha de fulgor esplendente.
Regocíjate, pues por ti es bendecida la creación.
Regocíjate, pues venerándote adoramos al Creador.

¡Regocíjate, Madero santo y bendito!

Contaquio II

La santa emperatriz Elena, llena de santo anhelo, le dijo a su hijo el Emperador: “Un gran deseo llena mi alma, ir a Tierra Santa y allí poder encontrar la Santísima Cruz” Puestos los ojos en el cielo, suplicante exclamaba: ¡Aleluya!

Icos II

Iluminada con una visión espiritual, convocó a sus sirvientes y les dijo: “Cavad aquí y sacad prestos de las profundidades de la tierra el Santo Madero para que pueda venerarlo el Orbe entero. Cuando lo vio la Santa Emperatriz, llena de temor, exclamó:

Regocíjate, causa y signo de nuestra alegría.
Regocíjate, redención de la antigua maldición.
Regocíjate, tesoro ocultado por la envidia de los paganos.
Regocíjate, tú que apareciste en los cielos como una señal.
Regocíjate, rayo fulgurante de fuego divino.
Regocíjate, pues fuiste anunciada desde antiguo como escalera por la cual subimos al cielo.
Regocíjate, maravilla de los ángeles.
Regocíjate, tú que hieres a los demonios.
Regocíjate, reliquia bendita del Verbo.
Regocíjate, antorcha que nos ilumina.
Regocíjate, oh Cruz, protección del desvalido.
Regocíjate, corona de los vencedores.

¡Regocíjate, Madero santo y bendito!

Contaquio III

Tres cruces descubrieron y ante la dudad de cual sería la de nuestro Salvador acercaron el Santo Madero a una mujer que terminaba de morir. Ante todos se manifestó su poder y por el Árbol del que pendió el Fruto de la Vida resucitó y se le levantó exclamando llena de alegría: ¡Aleluya!

Icos III

Sosteniendo la Cruz, el arma invencible, la emperatriz Elena corrió ante su hijo. El santo emperador Constantino se llenó de alegría y profundamente emocionado al contemplar el Madero Santo cuya imagen había visto en el cielo lloró diciendo:

Regocíjate, cáliz luminoso.
Regocíjate, tesoro de vida eterna.
Regocíjate, torre que contiene los dones del Espíritu Santo.
Regocíjate, puerto seguro en el que se refugian los agitados por las tormentas.
Regocíjate, altar en el que está Cristo como víctima del sacrificio.
Regocíjate, vid que ha producido el racimo místico.
Regocíjate, tú que proteges los cetros de los príncipes.
Regocíjate, pues aplastas las cabezas de los demonios.
Regocíjate, signo santo de nuestra fe.
Regocíjate, defensa y protección del orbe.

¡Regocíjate, Madero santo y bendito!

Sfânta Cruce




Cand ne insemnam cu sfanta cruce, facem oare si o marturisire de credinta?

Fara indoiala. Facand semnul sfintei cruci, marturisim credinta in Domnul si Mantuitorul nostru Isus Hristos, Cel rastignit pe cruce, si credinta intr-un Dumnezeu in trei ipostasuri (Dionisie Areopagitul, Ierarhia bisericeasca, cap. VI, 3).

Intr-adevar, cand facem semnul sfintei cruci, rostind numele celor trei ipostase: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, marturisim un singur Dumnezeu in trei fete dumnezeiesti; iar semnul crucii ne aduce aminte ca Fiul lui Dumnezeu, facut om, ne-a mantuit rastignindu-Se pe cruce. Asadar, semnul sfintei cruci este oarecum o invatatura pe scurt a credintei crestine. Biserica cinsteste cu multa evlavie sfanta cruce: trei zile pe an (14 septembrie, duminica a treia din Paresimi si 1 august) sunt inchinate cinstirii sfintei cruci. Crucea, faurita din lemn sau din metal, frumos lucrata si impodobita, nu lipseste de pe nici o sfanta masa, din nici o biserica in care se slujeste Sfanta Liturghie. De asemenea nu lipseste niciodata de pe crestetul turlelor bisericilor si al clopotnitelor; iar in cimitirele noastre, cei raposati asteapta invierea mortilor sub ocrotirea sfintei cruci. Vasele si odajdiile sfintite ale bisericilor sunt impodobite cu cruci; multe biserici sunt zidite in chipul crucii, iar cartile bisericesti sunt pline de tot felul de cantari in cinstea sfintei cruci. In multe locuri crucea este asezata la fantanile cu apa de baut si la raspantiile drumurilor. In sfarsit, si fapt foarte insemnat: a doua venire a Mantuitorului, cand va veni sa judece viii si mortii, va fi prevestita prin aratarea "semnului Fiului Omului pe cer" (Matei 24, 30), adica a crucii (Sf. Ioan Damaschin, op. cit.).

Ce dobandim cand ne facem semnul sfintei cruci?

Insemnandu-ne cu semnul sfintei cruci dobandim binecuvantarea lui Dumnezeu, fiindca ea a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei dintre Dumnezeu si om (Efes. 2, 16); ea ne ocroteste impotriva bantuielilor necuratului (Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, Cateh. XIII, c. 36, si IV, c. 13), ca si impotriva multor rele sufletesti si trupesti (Sf. Ioan Damaschin, op. cit.).

Semnul sfintei cruci este prin el insusi o binecuvantare dumnezeiasca, iar "binecuvantarea este impartasitoare de sfintenie, care alunga relele si aduce binele", spune canonul 27 al Sfantului Vasile cel Mare.

1. Crucea ocroteste de relele trupesti. Semnul crucii a crutat de nimicire pe cei intai nascuti ai Israelului, fiindca semnul facut pe stalpii si pe pragurile usilor, pe langa care ingerul mortii a trecut fara sa bata (les. 12, 7, 27), inchipuia semnul crucii (Ibidem, p. 258). Semnul crucii era semnul care vindeca pe cei muscati de serpi, fiindca sarpele de arama ridicat in pustie de Moise, care salva pe oameni numai uitandu-se la el (Num. 31), preinchipuia semnul sfintei cruci (Ioan 3, 14).

2. Crucea alunga diavolii. Precum cainele fuge de batul cu care a fost lovit, tot asa si dracul fuge de crucea care ii aminteste ca prin ea a fost biruit (Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit, Cateheza XIII, 3). "Crucea, zice Sf. Ioan Damaschin, este pavaza, arma si semn de biruinta impotriva diavolului" (Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit, Cateheza XIII, 3); iar Biserica noastra canta: "Doamne, arma asupra diavolului crucea Ta o ai dat noua, ca se ingrozeste si se cutremura, necutezand a cauta spre puterea ei..." (Octoihul, Fericirile din Duminica, Glas 8).

3. Semnul sfintei cruci, inchipuind insasi crucea lui Hristos, ocroteste de uneltirile necuratului. Prin acest semn s-au eliberat crestinii de sub stapanirea pagana. In anul 312 imparatul Constantin cel Mare a vazut pe cer o cruce luminoasa, pe care era scris: "in acest semn vei invinge!". Atunci el, punand acest semn pe steagurile si armatele oastei sale, a iesit biruitor din lupta cu Maxentiu. Rostirea "in acest semn invingem!" se potriveste foarte bine si semnului crucii cu care noi ne inchinam; ca singura pomenirea crucii lui Hristos pune pe fuga pe vrajmasii nevazuti si ne intareste impotriva uneltirilor lor: "Nici un duh necurat nu va indrazni sa se apropie de voi, vazand pe fata voastra armele care l-au doborat, aceasta sabie sclipitoare a carei lovitura de moarte au primit-o" (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia 45 la Matei, c. 4, trad. cit., vol. VII). Multi sfinti obisnuiau sa alunge gandurile rele din cugetul lor facand numaidecat semnul crucii si tot cu semnul crucii daramau crestinii idolii si capistile lor, in timpul prigoanelor.
Cand trebuie sa facem semnul sfintei cruci? Putem face semnul crucii oricand, dar mai ales inainte si dupa rugaciune, la culcare si la sculare, inainte si dupa masa, la intrarea si iesirea din casa, inainte de inceperea si dupa incetarea oricarui lucru si cu osebire cand ispita da navala asupra noastra; intr-un cuvant, in toate imprejurarile308 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza IV, C. 14, op. cat., p. 115). Facem semnul crucii la trezirea din somn, ca sa agonisim binecuvantarea lui Dumnezeu pentru ziua intreaga; il facem inainte de culcare, spre a alunga din mintea noastra tot gandul patimas, pentru o noapte linistita; il facem inainte de rugaciune, spre a fi feriti de imprastierea si fuga gandului de la rugaciune; il facem inainte de a incepe lucrul si dupa ce 1-am terminat, spre a cere ajutor, intai, lui Dumnezeu si pe urma, spre a-I multumi pentru ajutorul dat. Tertulian (160-240) marturiseste ca cei dintai crestini, ca si cei din vremea lui, obisnuiau sa se inchine facand semnul crucii: “inainte si in timpul treburilor, intrand si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, noi ne insemnam fruntea cu semnul crucii”309 (Tertulian, De corona militis, c. 3, Migne, P. L., II, col. 99). Cine capata deprinderea sa se insemneze in toate imprejurarile cu semnul Sfintei Cruci se poate spune ca implineste cu prisosinta cuvantul Sfantului Apostol Pavel: „Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti” (I Cor. 10, 31). Deci, sa nu ne rusinam de crucea lui Hristos.Cultul Sfintei Cruci în crestinismde Pr. Prof. Dr. Ene Braniste

Printre cele dintâi si mai importante obiective ale cultului nostru relativ (de veneratie) se afla Sfânta Cruce, instrument binecuvântat al rascumpararii obstesti si individuale a oamenilor. Obiect de tortura si de groaza pentru pagâni, ca si pentru evrei ("Blestemat este cel ce spânzura pe lemn ...". Deut XXI, 23 si Gal. III, 13), Crucea a fost sfintita prin sângele dumnezeiesc scurs pe dânsa si a devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv si pricina de mândrie si de lauda pentru crestini. "Cuvântul de cruce este sminteala pentru iudei, nebunie pentru pagâni, dar pentru noi (crestinii) mântuire," spune Sf. Apostol Pavel (1 Cor. I, 18, 23). De aceea, spune el în alta parte, "mie sa nu-mi fie a ma lauda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos ..." (Gal. VI, 14. Comp. si Col. I, 20 si II, 14; Efeseni II, 16 s.a.).
Înca de la început s-a acordat deci un cult religios Sfintei Cruci, ca oricarora dintre sfintele relieve care aduceau aminte de jertfa mântuitoare a Domnului. Crucea este, într-adevar, cel dintâi obiect sfânt al religiei noastre, pe care istoria ni-l înfatiseaza clar ca bucurându-se de un cult relativ. Este adevarat ca Crucea originara - aceea pe care s-a rastignit Domnul - din pricina împrejurarilor istorice vitrege, care caracterizeaza istoria crestinismului primar, va ramâne pentru un timp data uitarii si îngropata sub temeliile templului pagân, prin a carui zidire împaratul Adrian cauta sa acopere urmele materiale ale evenimentului Crucificarii si Învierii lui Hristos. Dar cinstirea semnului sfânt al Crucii era asa de generala în primele trei secole, încât ea nu avea adversari decât pe pagâni. Într-adevar, unul dintre obiectivele atacurilor pagâne împotriva religiei celei noi era "adorarea" crucii de catre crestini care scandaliza mentalitatea pagâna si pe care pagânii, neîntelegând-o, o rastalmaceau si o denaturau, numind în derâdere pe crestini adoratori ai Crucii (spaurolatrai, crucicolae). Dar tocmai atacurile acestea constituie astazi dovezi indirect despre existenta unui cult crestin al Crucii în acea vreme. Apologetii crestini din secolele II si III sunt nevoiti sa raspunda si sa restabileasca adevarul, justificând cinstirea Crucii; asa fac, de exemplu, Tertulian, Minucius Felix, Origen s.a. Ceva mai târziu (sec. IV), printre ultimii si cei mai înversunati adversari ai Crucii, îl aflam pe imparatul Iulian Apostatul, care reprosa crestinilor: "Voi venerati lemnul gol al Crucii, facând semnul ei pe frunte si înscriindu-l la intrarea caselor voastre ...".

Dar nu lipsesc nici dovezile directe despre încrederea, cinstea si respectul cu care crestinii înconjurau Sfânta Cruce în primele trei secole. Pe la sfârsitul secolului II si începutul secolului III, Tertulian numeste pe crestini cinstitori ai Crucii (Crucis religiosi). Cele mai vechi acte martirice arata pe martiri pecetluindu-se cu semnul Sfintei Cruci în clipele dureroase ale judecatii si patimirii lor sau închinându-se spre locul în care le apare Sfânta Cruce în viziunile lor. Un mod de a exprima pretuirea fata de Sfânta Cruce era întrebuintarea deasa a semnului ei în numeroase împrejurari si momente din viata crestinilor (la desteptarea din somn, la culcare, la masa, la munca etc.), despre care ne încredinteaza, de ex., Tertulian si Origen, precum si purtarea ei ca amuleta protectoare de catre crestini.

Trecând de la textele literare la monumente, arheologia ne arata cât de des era reprezentat semnul Sfintei Cruci în inscriptii, picturi, sculpturi, gravura obiectelor portative (pe relicvarii, bijuterii, lampi, inele, monezi, sigilii etc.), dintre care multe s-au pastrat pâna azi. Din pricina situatiei speciale a crestinismului în primele trei secole, semnul Sfintei Cruci e reprezentat însa, de obicei, pe cele mai vechi monumente, în forme deghizate sau în simboluri, ca de ex., ancora, tridentul, litera greceasca T (Crux commissa) sau monogramul, în diferitele lui variante (Crux decussata, C sau CI etc.), care se întâlnesc pe numeroase monumente funerare din epoca persecutiilor. Prima reprezentare sigura datata a Crucii pe un monument crestin apare incizata pe peretele unei case din Herculanum, înainte de anul 79; alta o gasim mai târziu în inscriptia de pe un altar din Palmiria, din anul 134. În inscriptiile si epitafele din picturile catacombelor gasim de vreo 20 de ori semnul Crucii, iar ultimele descoperiri arheologice din Palestina ne-au adus noi marturii ca semnul crucii era folosit ca simbol crestin pe osuarele din necropolele apartinând chiar membrilor primei comunitati crestine din Ierusalim.

Din sec. IV înainte, cinstirea Crucii din devotia particulara crestina ia o mare dezvoltare si începe sa se manifeste în chip public, trecând în cultul obstesc si oficial al Bisericii. La aceasta au contribuit îndeosebi doua evenimente istorice:

Cel dintâi e aparitia minunata pe cer a semnului Crucii, prin care împaratul Constantin cel Mare câstiga biruinta împotriva lui Maxentiu (312); faptul acesta determina pe împarat si pe succesorii lui sa desfiinteze prin legi speciale pedeapsa rastignirii pe cruce, obisnuita pâna atunci la romani. De aici înainte, semnul Crucii ia locul vechilor embleme pagâne (dragonul sau altele) pe steagurile ostasilor (labarum), pe scuturile lor, pe diademele si sceptrul împaratilor, pe monezi si acte oficiale, pe diptice etc.; îl gasim însa si pe monezi ale regilor din provinciile periferice ale imperiului, crestinate mai de mult, cu un secol înaintea lui Constantin cel Mare.
Al doilea fapt determinant în evolutia ulterioara a cultului Sfintei Cruci a fost descoperirea (dezgroparea) Crucii originare, pe care a fost rastignit Domnul; descoperirea a avut loc pe la 326 si se datoreste staruintelor Sfintei Elena, conform unei traditii pioase, consemnata la multi scriitori si Parinti bisericesti din secolele IV-V, ca de ex., istoricul Eusebiu, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim, Teodoret, Rufin, Socrate Scolasticul, Sozomen s.a. Toti acestia vorbesc si despre cultul dat atât Sfintei Cruci întregi cât si particelelor ei, dispersate în lumea întreaga înca din sec. IV, precum atesta Sf. Chiril al Ierusalimului; acestea erau mult cautate, îmbracate în aur si argint si purtate la gât, ca o bijuterie de mare pret, spun Sf. Ioan Gura de Aur si Sf. Paulin de Nola. "Intreaga Biserica din toata lumea venereaza cuiele cu care a fost tintuit Hristos si lemnul cinstit al Crucii", spune diaconul Rusticus.

Îndata dupa descoperirea adevaratei Cruci, cinstirea ei a fost încadrata în cultul liturgic al Bisericii. Punctul de plecare al acestui cult public si oficial al Sfintei Cruci a fost sfintirea din 13 septembrie 335 a marii biserici zidite de imparatul Constantin cel Mare pe locul Calvarului si al Îngroparii Domnului (vestita biserica a Sfântului Mormânt, sau Martyrion, cu basilica Sfintei Cruci), în care a fost depusa, tot atunci, spre pastrare, cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperita de curând. Vederea, atingerea si cinstirea acesteia deveni unul din obiectivele de capetenie al multimilor de pelerini care începura sa se îndrepte de acum înainte catre Locurile Sfinte. Expunerea (aratarea) si venerarea liturgica (publica si solemna) a Sfântului Lemn avea loc la început de doua ori pe an: o data la 13 septembrie (ziua în care, precum spune pelerina apuseana Egeria, a fost aflata Sfânta Cruce) si a doua oara în Vinerea Patimilor. Ceremoniile sfinte care aveau loc în aceste doua zile la Ierusalim le descrie pe larg, spre sfirsitul secolului IV, pelerina Egeria.

Mai târziu, din pricina afluentei crescânde a credinciosilor, venerarea generala, solemna, a Sfintei Cruci se facea în trei zile consecutive din Saptamâna Patimilor: Joi, Vineri si Sâmbata.
Restituirea Sfintei Cruci, furate la 614 de catre regele Chosroes al persilor, si depunerea ei solemna (la 629-630) de catre împaratul Heraclius în biserica Sf. Mormânt din Ierusalim adauga o noua stralucire cultului public al Sfintei Cruci. Dupa cinci ani (634), din pricina pericolului crescând al invaziilor arabe asupra Pamântului Sfânt, tot împaratul Heraclius aduce Sf. Cruce la Constantinopol, depunând-o în Biserica Sf. Sofia. Parti mici din ea se afla împrastiate în toata lumea crestina (unele din ele ajungând si în tara noastra).

Prin veacurile VII-VIII, ceremonia liturgica a expunerii si venerarii publice si solemne a Sfintei Cruci, din Vinerea Patimilor, a fost importata si în Apus.

Cât priveste întrebuintarea generala a semnului Sfintei Cruci si veneratia obsteasca de care se bucura el în toata lumea crestina din secolele III-IV înainte, e amintita de numerosi Sf. Parinti si scriitori bisericesti, dintre care amintim pe: Clement din Alexandria. Sf. Ciprian, Origen, Sf. Ioan Gura de Aur, Asterie al Amasiei, Teodoret, Fericitul Augustin s.a. Dupa încetarea persecutiilor, Crucea disimulata în simboluri si Crucea monogramatica cedeaza cu încetul locul Crucii simple, latine sau grecesti. Din sec. V înainte, pietatea artistilor crestini începe sa împodobeasca figura Crucii cu flori si piese scumpe (Crux gemmata), asa cum o întâlnim în desene din catacombe, în celebrele mozaicuri din basilicile italiene zugravite în acest timp (San Vitale, Sant'Apolinarie Nuovo si Mausoleul Gallei Placidia din Ravena, Sf. Pudentiana din Roma s.a.), sau pe sarcofagele pastrate în muzeul Lateran din Roma.

Din sec. VI înainte, devine frecvent Crucifixul (Crucea cu chipul Mântuitorului rastignit pe dânsa), care lua o mare dezvoltare mai ales în arta si pietatea apuseana. Legi ale împaratilor Teodosie si Valentinian au interzis sculptarea, pictarea sau gravarea semnului Sfintei Cruci în locuri necuviincioase sau în care ar fi riscat sa fie profanat prin calcarea cu picioarele, ca de ex., pe pardoseala bisericilor, dispozitie pe care mai târziu a consfintit-o si Sinodul trulan (692), prin canonul 73.

Sinodul VII ecumenic (Niceea 787), completat de sinodul local din Constantinopol de la 869, formuleaza apoi oficial doctrina exacta a Bisericii în ceea ce priveste cultul Sfintei Cruci si al sfintelor icoane, precizând ca cinstirea data icoanelor trebuie sa fie egala cu cea data Sfintei Evanghelii si Sfintei Cruci. Dupa aceasta epoca, cinstirea Sfintei Cruci lua un mare avânt si constatam, mai ales în cultul bizantin, noi forme si mijloace de a se manifesta, ca de ex., slujbele speciale alcatuite în cinstea si spre lauda ei (ca Acatistul Sfintei Cruci, vezi Ceaslovul Mare), care se adaugara la cele mai vechi, ale sarbatorilor închinate Sfintei Cruci, sau diferitele rugaciuni si imne (canoane, condace, stihuri, tropare etc.), compuse de inspiratii imnografi în acelasi scop si încadrate treptat în rânduiala diferitelor slujbe sfinte din cartile ortodoxe de slujba. Asa sunt, de ex., cintarile din Octoih, pentru cele doua zile ale saptaminii care au fost închinate amintirii si cinstirii deosebite a Sfintei Cruci si a Patimilor, adica Miercurea si Vinerea. Prezenta nelipsita a Sfintei Cruci în toate lucurile scumpe evlaviei crestine: în sfintele locasuri (mai ales în sfântul altar si deasupra tâmplei sau catapetesmei), în casele credinciosilor, la mormintele mortilor din cimitrie, la margini si raspântii de drumuri sau în locuri unde s-au întâmplat nenorociri ori fapte memorabile (crucile memoriale sau troitele de lemn sau de piatra, asa de larg raspândite mai ales la noi, românii), constituie o alta dovada a pretuirii si respectului cu care evlavia ortodoxa a înconjurat totdeauna semnul sfânt al Jertfei Domnului si al mântuirii noastre.

Cinstirea Sfintei Cruci în pietatea crestina particulara si în cultul liturgic (public) al Bisericii s-a manifestat, precum am vazut pâna acum, prin numeroase forme, ca de ex.: facerea semnului Crucii sau închinarea si invocarea ei în diverse împrejurari si momente, venerarea lemnului Sfintei Cruci, pelerinajele, zidirea de biserici închinate Sfintei Cruci, ca cele ridicate în sec. IV la Ierusalim si Roma, cuvântari si imne de lauda în cinstea Sfintei Cruci s.a. Dar cea mai importanta forma este aceea a sarbatorilor, adica a zilelor liturgice anume orânduite de Biserica spre venerarea (cinstirea si închinarea) Sfintei Cruci, despre care am si pomenit, pe scurt, pâna acum, referindu-ne la trecut.

Sarbatorile Sfintei Cruci în cultul ortodox Cea mai veche si mai importanta dintre sarbatorile ortodoxe închinate cinstirii Sfintei Cruci este Înaltarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie, pe care, precum am vazut, unii o numara între praznicele împaratesti. În aceasta zi sarbatorim de fapt amintirea a doua evenimente, deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci, despre care am pomenit mai înainte, si anume: 1. Aflarea Crucii pe care a fost rastignit Mântuitorul si înaltarea ei solemna în vazul poporului, de catre episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie din anul 335. 2. Aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la persii pagâni, la anul 629, pe timpul împaratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim, dupa ce patriarhul Zaharia a înaltat-o în vazul credinciosilor, la 14 septembrie 630. Dupa marturia unei cronici anonime, sarbatoarea Înaltarii Sfintei Cruci ar fi luat fiinta în anul 335; în acel an, în ziua de 13 septembrie, a avut loc sfintirea celebrei basilici construite de împaratul Constantin cel Mare deasupra mormântului Domnului (Marturiou, Martyrium), iar a doua zi, fiind adunati acolo cu acel prilej multi episcopi si credinciosi, episcopul Macarie al Ierusalimului a aratat, pentru prima data, de pe amvonul bisericii, sfântul lemn al Crucii Rastignirii, pentru ca sa-l vada si sa-l venereze toti cei de fata. De atunci a ramas definitiv ziua de 14 septembrie ca sarbatoare a "Înaltarii" sau "Aratarii" Sfintei Cruci. Cu timpul, sarbatoarea principala de la 13 septembrie, adica aniversarea anuala a sfintirii bisericii lui Constantin, care prilejuise înaltarea solemna a Sfintei Cruci, a ramas în umbra si, desi a fost celebrata prin slujba zilei, care figureaza înca în Mineiul ortodox pe septembrie (la ziua de 13), ea a ramas ca o simpla inainte-praznuire a sarbatorii Înaltarii Crucii, de a doua zi (14 septembrie), pe care a trecut accentul principal. La aceasta s-a adaugat si amintirea aflarii Sfintei Cruci, care se sarbatorea pâna atunci la date diferite: la unii în Vinerea Patimilor, la altii în Lunea Pastilor. Cu toate ca pelerina apuseana Egeria afirma ca aflarea Crucii a avut loc în aceeasi zi în care s-a sfintit biserica Sfântului Mormânt, adica la 13 septembrie, se pare ca, la început, Aflarea Sfintei Cruci si Înaltarea Sfintei Cruci au fost sarbatori separate si serbate la date diferite, asa cum, de altfel, le gasim înca pâna astazi la unele popoare crestine. Astfel, pe când Înaltarea Sfintei Cruci se sarbatoreste pretutindeni (inclusiv la catolici) la 14 septembrie, Aflarea Sfintei Cruci e sarbatorita în Biserica apuseana la 3 mai: Inventio Sanctae Crucis, sarbatoare care asociaza cultul Crucii cu Festivitatile pascale, fiind la origine aniversarea anuala a sfintirii basilicii Sfintei Cruci din Roma, zidita de Sfânta Elena în amintirea Crucii salvatoare, care se aratase pe cer fiului ei. Aici Sf. Elena a adus apoi o parte din lemnul Sfânt al Crucii descoperite de ea, care se pastreaza pâna acum. La abisinieni si în Biserica din Alexandria, Aflarea Crucii se serbeaza la 4 mai, iar la copti si la arabi la 6 martie. Ca o reminiscenta a vechii sarbatori a Aflarii Sfintei Cruci (de la 6 martie), trebuie privita în calendarul ortodox de azi Duminica a treia din Paresimi, numita a Sfintei Cruci. Fiind sarbatoare de origine palestiniana, la început Înaltarea Sfintei Cruci avea un caracter local. Serbarea ei era limitata la Ierusalim, unde, precum am vazut, se pastra lemnul Crucii Rastignirii, de la descoperirea lui pâna la 634 (635), când a fost dus la Constantinopol. Procesiunea solemna, prin care se cinstea odinioara Sfânta Cruce în Cetatea Sfânta, s-a pastrat de altfel acolo pâna astazi în rânduiala slujbei din ziua de 14 septembrie. Cu timpul, sarbatoarea s-a întins si în partile Constantinopolului (sec. V), unde ceremonialul ei a primit o noua stralucire si dezvoltare, mai ales din sec. VII, de când Sf. Lemn a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (634-635), generalizându-se treptat, pâna prin sec. VI, în toata Biserica de Rasarit. În calendarul roman, sarbatoarea a fost introdusa de papa Serghie I (687-701), care era antiohian de origine, iar în Biserica Armeana, Înaltarea Sfintei Cruci face parte dintre primele cinci sarbatori mai mari si are data variabila, fiind sarbatorita în Duminica cea mai apropiata de 14 septembrie (între 11-17 sept.). Spre deosebire de alte praznice împaratesti, Înaltarea Sfintei Cruci se serbeaza cu post, pentru ca ea ne aduce aminte de Patimile si moartea Mintuitorului.

A doua sarbatoare importanta a Sfintei Cruci este Duminica a treia din Postul Pastilor, numita Duminica Crucii, cu data variabila, instituita la Constantinopol în sec. VIII.

Caracteristica slujbei din aceste doua sarbatori principale ale Sfintei Cruci este ritualul scoaterii solemne si venerarii sau închinarii Sfintei Cruci, care are loc între Utrenie si Liturghie. El înlocuieste si aminteste ceremonia liturgica a expunerii (aratarii sau înaltarii) solemne si a venerarii generale a Sfintei Cruci, care avea loc odinioara la Ierusalim, apoi si la Constantinopol, în Vinerea Patimilor din cultul bizantin, dar a pierdut din importanta si stralucirea de odinioara, fiind eclipsata de ritualul posterior al Prohodului; în schimb, si-a pastrat amploarea si importanta din vechime la sirieni, la coptii egipteni si la armeni.

În calendarul ortodox mai avem înca doua sarbatori, mai putin importante, ale Sfintei Cruci (fara serbare), si anume:

Ziua de 1 august, care coincide cu începutul postului Sfintei Maria si se numeste Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei si de viata facatoarei Cruci, în amintirea liberarii minunate a grecilor din robia saracinilor, pe timpul împaratului Manuel Comnean (sec. VII), cu ajutorul Sfintei Cruci. La Constantinopol se serba prin procesiunea cu lemnul Sfintei Cruci. În unele biserici (rusesti) se face sfintirea apei mici.

Alta sarbatoare (fara tinere) a Sfintei Cruci este la 7 mai, când praznuim pomenirea aratarii semnului Sfintei Cruci pe cer în timpul împaratului Constantin (fapt petrecut probabil la 351 si relatat într-o scrisoare a Sfântului Chiril al Ierusalimului catre împaratul Constantin). Slujba zilei aminteste acest eveniment, slavind Sfânta Cruce (vezi Mineiul pe mai, ziua 7).

În cadrul Octoihului, avem, de asemenea, doua zile pe saptamâna consacrate cinstirii speciale si permanente a Sfintei Cruci în serviciul divin zilnic al Bisericii Ortodoxe, si anume miercurea si vinerea. În aceste zile, cântarile Octoihului de la toate glasurile, care se combina cu cele ale sfintilor din Minei, cinstesc Patimile Domnului si Crucea Rastignirii, instrumentul patimirii Lui si altarul pe care Iisus S-a adus pe Sine jertfa pentru mântuirea lumii.

lunes, 8 de septiembre de 2008

ACATISTUL NASTERII MAICII DOMNULUI (8 septembrie)




Condacul 1:
Astăzi uşa vieţii se deschide, astăzi raza Soarelui Celui înţelegător răsare, astăzi Maica bucuriei se naşte spre mântuirea a toată lumea. Veseliţi-vă popoare şi vă bucuraţi şi, cu credinţă, din inimă lăudaţi-o aşa:
Bucură-te, dumnezeiască Pruncă Maria, care astăzi te-ai născut spre bucuria şi mântuirea a toată lumea!

Icosul 1:

Soborul îngeresc şi neamul omenesc astăzi după cuviinţă să se veselească, pentru că Eva cea tainică în lume vine şi nădejdea aşteptării lui Adam se împlineşte. Pe care toţi, lăudând-o, aşa să-i zicem:
Bucură-te, că viaţa şi bucuria prin tine lumii se va trimite;
Bucură-te, steaua dimineţii cea înţelegătoare;
Bucură-te, steaua darului care vesteşti venirea în lume a veşnicului Soare;
Bucură-te, dimineaţă şi zori care aduci lumii veşnică nemurire;
Bucură-te, chemarea înapoi a celor ce de rai s-au înstrăinat;
Bucură-te, chemarea înapoi a celor pe care şarpele i-a înşelat;
Bucură-te, camară a tainelor mântuirii neamului omenesc;
Bucură-te, floarea milei şi a îndurării Părintelui ceresc;
Bucură-te, odor ales de Dumnezeu şi slavă fecioriei;
Bucură-te, sălaşul cel cuvântător şi cămara cea sfânta a bucuriei;
Bucură-te, dumnezeiască Pruncă Maria, care astăzi te-ai născut spre bucuria şi mântuirea a toată lumea!

Condacul al 2-lea:

Adam şi Eva să se veselească împreună cu tot neamul omenesc, căci împăcarea Lui Dumnezeu cu oamenii s-a apropiat şi Maica milei la noi a sosit; pentru care, slavă dăm Lui Dumnezeu, aşa: Aliluia!

Icosul al 2-lea:

Adam, cu taină, la început pe femeie cu numele vieţii a numit-o, ca la plinirea vremii, prin Eva cea tainică şi duhovnicească, viaţa lumii s-a înnoit şi bucuria în locul întristării a răsărit; pe care, cu credinţă, din inimă o lăudăm aşa:
Bucură-te, răsăritul cel gândit al Soarelui Celui neînserat;
Bucură-te, revărsarea bucuriei care ai alungat întristarea;
Bucură-te, roua milostivirii Lui Dumnezeu, prin care arşiţa păcatului se răcoreşte;
Bucură-te, roua cea de viaţă aducătoare, prin care roua morţii se tămăduieşte;
Bucură-te, lacaş preasfânt şi raiul cel gândit al desfătării;
Bucură-te, fântâna darurilor şi izvor al mângâierii;
Bucură-te, stâlparea cea înţelegătoare din rădăcină împărătească;
Bucură-te, floare duhovnicească din sămânţă arhierească;
Bucură-te, Sfânta Sfintelor cea preaaleasă;
Bucură-te, Sfânta Sfintelor şi scară cerească;
Bucură-te, raiule cu totul înflorit;
Bucură-te, raiule cuvântător şi preaîmpodobit;
Bucură-te, dumnezeiască Pruncă Maria, care astăzi te-ai născut spre bucuria şi mântuirea a toată lumea!

Condacul al 3-lea:

Bucurie a luat de la Dumnezeu, Ana, pentru naşterea lui Samuel, dar şi mai mare a fost bucuria dumnezeieştilor Părinţi pentru naşterea ta, Preasfântă Fecioară. Pentru care, slavă şi mulţumită din toată inima au adus Lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul al 3-lea:

După îndelungată vreme de nerodire şi de mâhnire a dumnezeieştilor tăi părinţi, ca un soare preafrumos ai răsărit şi noaptea întristărilor ai risipit-o prin naşterea ta şi bucurie la toată lumea ai vestit. Pentru care, cu smerenie şi cu umilinţă te lăudăm aşa:
Bucură-te, că naşterea ta, îngerul Domnului o a vestit;
Bucură-te, că numele tău, de înger s-a proorocit;
Bucură-te, ca la naşterea ta, cerul şi pământul s-au bucurat;
Bucură-te, că numele de Maria ca taină de la Dumnezeu ţi s-a dat;
Bucură-te, ca cele cinci slove ale numelui tău pe unele din darurile tale le-a arătat;
Bucură-te, că tu cu fecioria şi cu proorocia ai covârşit-o pe Maria;
Bucură-te, căci cu milostenia şi cu smerenia ai strălucit mai mult ca Abigail;
Bucură-te, că frumuseţea Rahilei ai întrecut-o fără de asemănare;
Bucură-te, că frumuseţea Rahilei s-a deosebit de a ta, ca a lunii de soare;
Bucură-te, ca pe Iudita cea înţeleaptă, cu înţelepciunea ai întrecut-o;
Bucură-te, că pe Ana, mama lui Samuel, prin moartea cea gânditoare ai covârşit-o;
Bucură-te, dumnezeiască Pruncă Maria, care astăzi te-ai născut spre bucuria şi mântuirea a toată lumea!

Condacul al 4-lea:

Să se bucure Isaia Proorocul cu bucurie mare, că, iată, semnul bucuriei în lume a strălucit şi Fecioara Maria, Maica lui Emanuel, la noi a sosit; de a cărei venire, cerul şi pământul se bucură şi împreună cu noi cânta Lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Înaintea Soarelui dreptăţii, steaua dimineţii celei duhovniceşti a răsărit şi raza zilei celei de taină nouă ne-a strălucit. Veseliţi-vă popoare şi vă bucuraţi şi pe dumnezeiasca Pruncă, ce s-a născut, cu bucurie mare să o lăudăm aşa:
Bucură-te, Preasfântă, dumnezeiască Pruncă şi odor preacinstit;
Bucură-te, dumnezeiască Pruncă, care la noi ai sosit;
Bucură-te, dumnezeiască Pruncă, pe care mai înainte, cu duhul, proorocii te-au văzut;
Bucură-te, dumnezeiască Pruncă, ce te-ai născut spre mântuirea lumii;
Bucură-te, dumnezeiască Pruncă, că din pantece neroditor ai răsărit;
Bucură-te, dumnezeiască Pruncă, că prin a ta naştere a venit în lume mila Lui Dumnezeu;
Bucură-te, dumnezeiască Pruncă, prin care soseşte împăcarea lumii cu Dumnezeu;
Bucură-te, dumnezeiască Pruncă, de a cărei naştere se veseleşte toată lumea;
Bucură-te, dumnezeiască Pruncă, că ai izgonit întristarea cea veche din lume;
Bucură-te, dumnezeiască Pruncă, că prin naşterea ta ne izbăveşti de osândă;
Bucură-te, dumnezeiască Pruncă, ce înlături de la uşa Edenului sabia cea de foc păzitoare;
Bucură-te, dumnezeiască Pruncă, că ne aduci iarăşi desfătarea raiului;
Bucură-te, dumnezeiască Pruncă Maria, care astăzi te-ai născut spre bucuria şi mântuirea a toată lumea!

Condacul al 5-lea:

Nazaretul cel mic şi nebăgat în seamă să se veselească şi să se bucure, căci cu slavă şi cu cinste s-a îmbrăcat prin naşterea ta, Pruncă a Lui Dumnezeu, Maria, pe care toate neamurile te laudă şi cântă Lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 5-lea:

Înflorit şi sfinţit tâlcuindu-se Nazaretul, cu taină pe tine te-a arătat Fecioara, cea înflorită cu frumuseţea fără de asemănare şi împodobită cu felurimea darurilor Preasfântului Duh. De a ta gândita şi simţită frumuseţe foarte minunându-ne, cu nevrednicie îndrăznim a te lăuda aşa:
Bucură-te, floarea darurilor cea înflorită şi frumuseţea cea fără asemănare;
Bucură-te, Fecioară, cea împodobită cu sfinţenie nemuritoare;
Bucură-te, floare care din tulpină uscată ai răsărit;
Bucură-te, ceea ce cu darurile Preasfântului Duh ai înflorit;
Bucură-te, floare care ai covârşit toate florile raiului cu frumuseţea ta;
Bucură-te, floarea darurilor cea preaaleasă;
Bucură-te, Fecioară peste care Duhul Lui Dumnezeu s-a odihnit;
Bucură-te, Fecioară, preasfântă şi preafrumoasă;
Bucură-te, floare duhovnicească, care ai împodobit pământul;
Bucură-te, Fecioară, care ai fost aleasă de Mirele-Cuvântul;
Bucură-te, floare care cu slavă nemuritoare pururea înfloreşti;
Bucură-te, Fecioară, care covârşeşti cu frumuseţea cea duhovnicească cerurile;
Bucură-te, dumnezeiască Pruncă Maria, care astăzi te-ai născut spre bucuria şi mântuirea a toată lumea!

Condacul al 6-lea:

Porumbiţa lui Noe, oarecând, semn spre încetarea potopului a adus în corabie, iar tu, porumbiţă cuvântătoare, născându-te astăzi, semnul milei şi al milostivirii Lui Dumnezeu îl aduci în lume. Pentru aceasta toţi ne bucurăm şi pe Dumnezeu Îl lăudăm, cântând: Aliluia!

Icosul al 6-lea:

Pe tine, porumbiţa Lui Dumnezeu, văzându-te sosind la noi, fiica potopului păcatelor ne părăseşte, căci toată lumea prin naşterea ta se izbăveşte de osândă, pentru care cu bucurie te lăudăm:
Bucură-te, porumbiţă a Lui Dumnezeu, care la noi astăzi ai sosit;
Bucură-te, porumbiţa darului, care ai vestit încetarea morţii păcatului;
Bucură-te, porumbiţă de aur cu totul preastrălucită;
Bucură-te, porumbiţă duhovnicească şi preasfinţită;
Bucură-te, porumbiţă cuvântătoare şi preafrumoasă;.
Bucură-te, porumbiţă preasfântă şi preaaleasă;
Bucură-te, porumbiţă, prin care lumea s-a izbăvit de întristare;
Bucură-te, porumbiţă, prin care ne-am izbăvit de rana morţii;
Bucură-te, porumbiţă, peste care Duhul Sfânt a venit;
Bucură-te, porumbiţă, pe care puterea Celui Preaînalt te-a umbrit;
Bucură-te, dumnezeiască Pruncă Maria, care astăzi te-ai născut spre bucuria şi mântuirea a toată lumea!

miércoles, 3 de septiembre de 2008

Chipre: tensiones a raíz de la cancelación de una peregrinación en la parte norte

Peregrinación greco-chipriota a la Iglesia de San Mamas en Morphou


Iglesia de San Mamas en Morphou


Si bien las negociaciones sobre la isla de Chipre está a punto de abrirse, se han reavivado las tensiones a causa de la prohibición de una peregrinación el día de ayer en la parte norte ocupada desde 1974 por el ejército turco. El 2 de septiembre se organiza en Morphou (ahora la ciudad turca de Güzelyurt) una tradicional romería en honor de San Mamas. Sin embargo, las autoridades turcas no han permitido a los peregrinos cruzar la "línea verde" que divide la isla en dos.


Milagroso icono de San Mamas en Morphou, ciudad griega en el Chipre ocupado por los turcos. Obsérvese el detalle de las cabras debajo del Santo, deteriorado por la profanación , y ya se sabe para que usan la Iglesia los turcos

Cred ca nu este o viata crestina, fara sa fie in acelasi timp si mistica, adica tainica, legata de Dumnezeu. Nu stiu crestin sa nu fie si mistic in acelasi timp. Ma gandesc la un crestin adevarat, crestin care se impartaseste de Tainele Bisericii, care se spovedeste, care se impartaseste, care isi sfinteste viata sa launtrica. E o stare mistica, tainica, ascunsa. Intra in camara ta si roaga-te Tatalui tau Care este in ascuns ! Cum poti sa te rogi, fara sa crezi in acest Tata ceresc, Care este ascuns in inima ta si vede starea ta sufleteasca launtrica ? Pr. Sofian Boghiu