Una dintre cele mai importante perioade ale anului bisericesc este cea a Triodului. Ea a fost randuita de Sfanta noastra Biserica sa fie vreme de pregatire pentru intampinarea dupa cuviinta a celei mai mari sarbatori crestine, Invierea Mantuitorului, temelie a credintei noastre crestine: "Daca Hristos n-a inviat, zadarnica este atunci si propovaduirea noastra zadarnica si credinta vostra" (I Cor. 15,14).
Perioada Triodului este cuprinsa intre Duminica Vamesului si a Fariseului si Duminica Pastelui, perioada care reinnoieste sau comemoreaza slujirea arhiereasca a Mantuitorului Hristos sau activitatea Sa de Mare Preot, indeplinita mai ales prin Jertfa, adica prin Patimile si moartea Sa pe cruce. Este vreme de pocainta, post si rugaciune pentru ca, scaldati in baia iertarii si a curatirii de pacate, a reinnoirii noastre sufletesti, sa-l intampinam pe Hristos cel inviat.
Dupa cum este cunoscut, perioada aceasta de zece saptamani, dintre care trei pregatitoare pentru inceperea Postului Pastelui, a Postului Mare sau al Paresimilor si sapte saptamani de post, isi are denumirea de Triod, de la cartea de slujba care se foloseste in Biserica in aceast interval de timp. Numirea de Triod vine de la faptul ca, in aceasta carte de cult, cantarea principala sau canonul care, de obicei in Minei, Penticostar si Octoih, se compune din noua ode sau cantari, nu are aici decat trei (tri odi).
Perioada de formare, dezvoltare si definitivare a Triodului este destul de lunga, ajungand pana in secolul al XIV-lea. Pornind de la colectia de cantari numite tropare (Tropologhionul), el s-a format ca o carte de sine, cuprinzand toate slujbele divine din perioada celor zece saptamani pe care se intinde. La alcatuirea Triodului au contribuit cele mai ascutite minti ale teologiei timpului, cele mai intraripate si inspirate condee, poeti si imnografi de prima mana ai Bisericii crestine.
Din cei peste 20 de autori ai Triodului, amintim pe cei mai renumiti imnografi, intre care majoritatea apartin secolelor VIII si IX, ca: Andrei Criteanul, Ioan Damaschinul, Iosif, Teodor si Simeon Studitul, Leon Inteleptul, Teofan Graptul si altii. Compozitiile lor imnografice au fost adunate in cartea numita Triod de catre Teodor si Iosif Studitul, in prima jumatate a secolului al IX-lea, dar cartea a primit adaugiri pana in secolul al XIV-lea. Atunci i s-au adaugat unele sinaxare, adica culegeri de vieti de sfinti.
Cartea liturgica numita Triod, ca si perioada in care se foloseste, sunt deosebit de importante pentru crestinii ortodocsi. Triodul imbina pregatirea liturgica pentru praznicul Pastilor cu pregatirea duhovniceasca a crestinilor. Prin frumusetea si sobrietatea slujbelor, prin continutul cantarilor si citirilor, Triodul face ca aceasta perioada sa fie de un farmec deosebit si de o traire atat de puternica, incat cel care se apropie cu credinta, trece si merge cu el, simte in toata fiinta lui fiori pe care numai o adevarata si inalta traire spirituala ii poate da.
Influenta imnelor Triodului asupra sufletului este sporita si de frumusetea lor poetica, inegalabila. Poezia imnelor liturgice in general, ca si cea a imnelor Triodului, nu este "o versificare mai mult sau mai putin obisnuita, ci transpunerea unui aspect care, in fata realitatilor naturii sau ale spiritului, stie sa traduca entuziasmul sau, intr-un limbaj viu colorat". Caracterul poetic al acestor imne este determinat de acel "grad de simtire in care se talmacesc adevaruri de Teologie inalta in metafore si forme intraripate".
Triodul este un adevarat tezaur al Teologiei noastre ortodoxe, popularizata sub forma de imne, cantari si rugaciuni. Cu adancul sau continut religios, Triodul il transforma pe credincios cu puterea credintei, a rugaciunii si a faptelor bune si-l trimite la lupta cu demonii si cu nesabuitele sale patimi. Tonul general al Triodului este de rugaciune, smerenie si pocainta. Toate cantarile si citirile care alcatuiesc Triodul se caracterizeaza printr-o adanca intelegere si analiza psihologica a sufletului omenesc si indeamna si predispun pe credinciosii, care asculta slujbele divine si participa efectiv la ele, la o rugaciune sincera, trezesc simtul regretului sau parerii de rau pentru pacatele savarsite, dorinta si setea de a posti, de a se pocai si de a-si indrepta viata.
Slujbele Postului celui Mare cuprinse in Triod, exprima regretul credinciosului pentru indepartarea de la poruncile lui Dumnezeu si pentru pierderea fericirii raiului si invoca indurarea lui Dumnezeu pentru redobandirea fericirii pierdute, preamaresc postul ca pe un mijloc de dobandire a virtutilor si deci de mantuire, pregatind pe crestini pentru luminata zi a invierii.
Prin selectionarea si aranjarea temelor si ideilor din imnele si rugaciunile slujbelor Triodului, prin expresia lor trista, dar in acelasi timp incununata de o speranta vie, prin ceremoniile pline de dramatism, dar si de optimism crestin, se urmareste reinvierea fiintei umane pacatoase, dezbracarea ei de patimi si determinarea recunoasterii nevredniciei ei.
Dar toate acestea alimenteaza si hranesc stradania destinului de a se mantui si uni cu Dumnezeu, fiind atras de acea simfonie a Triodului, care canta greul pagubitor al pacatului si-l introduce in armonia perfecta si mangaietoare a luminatei invieri.
Ideea centrala care strabate ca un fir rosu cartea Triodului si intreaga perioada in care se intrebuinteaza, este aceea a pocaintei. Triodul este prin excelenta cartea pocaintei. Nici o alta carte liturgica, intrebuintata in cultul divin al Bisericii Ortodoxe nu cuprinde atat de multe referiri si nu accentueaza atat de mult starea de pacatosenie a omului si nici nu insista asa de mult, asupra necesitatii pocaintei, asa cum ofaceTriodul.
Aceasta pocainta nu se face insa decat proiectata in perspectiva invierii, o alta idee majora a Triodului. Caci nu se poate concepe inviere fara pocainta si nici pocainta nu se face decat spre sau pentru inviere.
In sens crestin, asa cum se desprinde si din cantarile si rugaciunile Triodului, pocainta este intreaga lucrare de restaurare a fiintei noastre cazute in pacat, de intoarcere la starea cea dintai, dinainte de a pacatui. Este incercarea noastra de reasezare in randuiala a sufletului si a vietii noastre stricata prin pacat, dorinta de echilibrare dupa ce am pierdut directia sau echilibrul vietii. Pacatul intrat in noi ne aduce dezordine si neoranduiala, departare de Dumnezeu si stricarea firii. Pocainta nu face altceva decat sa ne readuca frumusetea, demnitatea si puritatea firii noastre de dinainte de pacat.
Pocainta inseamna o curatire permanenta si sistematic facuta a fiintei noastre, asa cum curatam un vas de pret, care s-a murdarit, inlaturand toate depunerile care il intineaza, il deterioreaza si-i acopera frumusetea sau asa cum ne curatam casele in care locuim, lucrurile si obiectele de care ne folosim, sau asa cum ne spalam trupurile. Daca ne curatim trupurile, cu atat mai mult este nevoie sa ne curatim si sufletele de zgura pacatului care se aseaza peste stralucirea lui.
Pocainta este un act complex care angajeaza intreaga noastra fiinta. Pocainta nu inseamna numai marturisirea pacatelor, cum suntem invatati sa credem, in general. Ea inseamna cutremurarea omului care, vazand inaltimea sau imaginea slavei dumnezeiesti din care a cazut, intinandu-o cu pacatul, tinde sa se intoarca ia frumusetea ei. Pocainta este o parere de rau care vine din adancimea cea mai profunda a constiintei omenesti, este dorinta de reintoarcere ca incredintare, in iubirea si milostivirea lui Dumnezeu. De aceea, nu este deajuns sa spunem "am pacatuit", cum facem de obicei in spovedanie, ci marturisirea capata sens si devine lucratoare numai daca pacatul este inteles si trait in toata adancimea si tristetea sa.
Spre aceasta pocainta ne cheama Triodul prin rugaciunile si cantarile sale. Chiar din prima Duminica a Triodului, cea a Vamesului si Fariseului, cantarile bisericesti ne aduc aminte si ne vestesc, printr-un fel de trambitare a melodioaselor cantari, ca se apropie vremea pocaintei. Din aceasta duminica si pana in cea de-a cincea a Postului Mare, cea inchinata Sfintei Maria Egipteanca, Biserica ne aduce mereu aminte, ca suntem in vremea randuita pentru pocainta. Intram in aceasta atmosfera a pocaintei ca intr-o curte interioara a sufletului nostru pentru care il rugam pe Mantuitorul sa ne deschida usile ei tainice, zavorate de pacat. "Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata. Ca maneca duhul meu la Biserica Ta cea sfanta, purtand locas un trup cu totul spurcat. Ci, ca un indurat, curateste-l pe el de toata necuratia". Cantarea ne arata ca pocainta este un act de curatire a unui trup spurcat sau intinat, in care salasluieste duhul care tinde spre Dumnezeu si Biserica Sa, ca si catre o baie a mantuirii.
In aceasta opera sau lucrare de curatire, crestinismul se indreapta cu incredere spre Maica Domnului: "in calea mantuirii indrepteaza-ma, de Dumnezeu Nascatoare, caci, cu pacate grozave, mi-am spurcat sufletul si in lenevire mi-am cheltuit toata viata mea; ci, cu rugaciunile tale, spala-ma de toata necuratia". Pacatele savarsite in tot felul nu aduc decat intinarea sufletului, iar lenea e unul din cele mai grele.
Din cele sapte pacate capitale, lenea ne face sa ne irosim viata trupeasca si sufleteasca, nepretuind in nici un fel cel mai mare dar facut noua de Dumnezeu. Tensiunea omului pacatos creste si dorinta de indreptare devine tot mai puternica. Omul constientizeaza gravitatea pacatului care-i aduce acea cutremurare, trezindu-i in suflet teama de raspunsul pe care-l va da la infricosatoarea judecata. Singurul gand curat este ca sa ceara mila asemenea lui David si indurare de la Milostivul Dumnezeu.
Cea de-a treia cantare este edificatoare in acest sens: "La multimea faptelor mele celor rele, cugetand eu, ticalosul, ma cutremur de infricosata zi a judecatii; ci, indraznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Tie: Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta".
Este primul semnal de alarma care se trage pentru intoarcerea la Dumnezeu, pe o cale care este lunga si anevoioasa si care cuprinde trepte sau urcusuri uneori greu de suit. De la acest semnal, care nu-i o simpla aducere aminte, ci o profunda cutremurare, incepe procesul pocaintei. Dupa constientizarea starii de pacat, de intinare si necuratie, care cere cu necesitate lepadarea de ea, ca si spalarea intr-o baie, incepe pocainta.
Pocainta este mai intai un act de smerenie. in limba greaca, cuvantul care numeste pocainta este metanoia. Acest cuvant inseamna schimbarea gandului nostru, a atitudinilor sau conceptiilor noastre, a starii sufletelor prin indreptarea ei spre bine, spre a gandi numai ceea ce este corect sau bun si frumos. Cu acest sens il gasim atat in predica lui loan Botezatorul cat si in cea a Mantuitorului: "Pocaiti-va ca s-a apropiat imparatia cerurilor!" (Matei 11,2).
Dar tot de la acest cuvant avem in romaneste pe cel de metanie. Ce este metania? Este o prosternare a noastra pana la pamant inaintea lui Dumnezeu, prin care ne recunoastem micimea si nimicnicia noastra; este o recunoastere a faptului ca am gresit si ca ne caim de greseala facuta, cerand iertare. Este o coborare din orgoliu. De aceea pocainta trebuie sa inceapa prin metanie, adica prin smerenie. Iar smerenia nu este altceva decat recunoasterea greselilor noastre.
Smerenia este convingerea sincera a neputintelor si a pacatoseniei noastre, inceputul si chezasia pocaintei. Omul cu adevarat smerit se gandeste mereu numai la pacatele, la lipsurile si cusururile lui, straduindu-se sa si le indrepte. Smerenia este ca o raza de lumina care, patrunzand in tainita inimii noastre, ne ajuta sa vedem praful si necuratia pacatelor si sa le dam afara din fiinta noastra.
Iata de ce, nu intamplator, Triodul se incepe cu pilda Vamesului si a fariseului, evidentiind insemnatatea smereniei in procesul pocaintei si al urcusului duhovnicesc. Tot pilda de smerenie este si fiul cel risipitor care isi revine in sine, constientizeaza starea cumplita de pacat si se hotaraste sa se lepede de el, intorcandu-se si cerand iertare bunului sau parinte. Printr-o serie de exemple de smerenie, prin cantarile si rugaciunile sale, Triodul si Biserica ne invata exercitiul pocaintei. Vom prezenta si analiza cateva dintre aceste perle ale literaturii euhologice, rugaciuni si imne, adevarate tezaure de gandire teologica, de simtire crestineasca si de indemn la pocainta, cuprinse in Triod.
Una din cele mai interesante si mai valoroase piese din Triod este, fara invoiala, Canonul cel Mare sau Canonul de pocainta, cum i se mai zice, al Sfantului Andrei Criteanul. Opera a Sfantului Andrei, arhiepiscopul Cretei, unul din cei mai alesi invatatori ai pocaintei, Canonul cel mare, numit asa nu numai din pricina multimii stihurilor si troparelor (250 de tropare), ci si pentru sublimitatea ideilor, profunzimea simtamintelor ce le exprima si pentru puterea sau energia expresiei, poate fi socotit cel mai bine "o plangere de pocainta care ne vorbeste despre proportiile si adancimea pacatului, tulburand sufletul cu jalea, cainta si nadejdea".
"Nici o alta religie, nici o alta confesiune crestina nu are o capodopera de cult ca acest sfant si mare canon de pocainta si umilinta, o mai bogata comoara de simtire si traire religioasa, un mai eficace mijloc de ridicare din umbra pacatului si a mortii, cum are Biserica noastra".
Cantat in primele patru zile ale saptamanii celei dintai a Postului, apoi in intregime la denia din Joia saptamanii a cincea, canonul reda in versuri pline de lirism poetic, tema izbavirii, din osanda pacatului, prin umilinta, pocainta si fapte bune: "De unde voi incepe a plange faptele mele cele ticaloase? Care incepere voi pune, Hristoase, tanguirii acestei de acum? Ci, ca un milostiv, da-mi iertare greselilor".
Inceputul indreptarii este, conform primei ode din canon, recunoasterea starii de pacatosenie in care ne aflam, parerea de rau dupa pierderea "frumusetii celei dintai". Parerea de rau dupa aceasta frumusete, ca moment psihologic de mare importanta in procesul pocaintei, apare ca o constanta a intregului canon. Parerea de rau deschide izvorul lacrimilor de pocainta care are darul de a spala pacatele care au intunecat frumusetea noastra: "Spala-ma, Stapane, in baia lacrimilor mele ma rog Tie, alba facand haina trupului meu ca zapada", in spiritualitatea ortodoxa si in procesul pocaintei, lacrimile au avut un loc esential. Ele sunt un mijloc curatitor, o usurare a inimii, fiind recomandate de Sfintii Parinti. in cuvintele batranilor pustiei, "harul sau darul lacrimilor" este prezent ca idee peste tot.
Lacrimile sunt stari sufletesti de umilinta, de parere de rau pentru pacate. Sfantul Grigorie Palama numeste plansul, baie a iertarii precum si al doilea Botez. Caci, dupa cum in Biserica veche, in care sfintele se dadea cu adevarat sfintilor, a existat un botez al dorintei, echivalent - in cele din urma- cu insusi Botezul, tot asa lacrimile neincetate ale pocaintei, umilintei si dorintei dupa imparatia lui Dumnezeu, nu pot sa nu ne-o aduca si sa nu ne faca locuitorii ei. Lacrimile pocaintei nu sunt semn de slabiciune, proprii firilor slabe, femeilor si copiilor, cum se spune uneori, ci ele reprezinta fermitatea dorintei noastre, taria darurilor noastre dupa cele inefabile, puterea duhovniceasca ce dobandeste totul, agonisindu-si mantuirea.
N-au plans oare toti dreptii vechi si noi pentru bunatatile cele vesnice? N-a insotit insusi Domnul rugaciunea cu lacrimi in fata Golgotei celei aducatoare de curatie pentru tot neamul omenesc? Lacrimile nu sunt nici expresie a deznadejdei. Dimpotriva, credinciosii isi pastreaza, si atunci cand plang, increderea in ajutorul lui Dumnezeu cel atotindurator, asa cum se vede si din textul canonului: "Mana lui Moise ne facem sa credem suflete, cum ca Dumnezeu poate sa albeasca si sa curete viata cea leproasa; nu te deznadajdui dar, macar ca esti lepros".
In toate textele despre lacrimi se poate observa cu usurinta ca nu este vorba de o lepadare a optimismului natural, firesc al omului, ci este o amarnica luare in seama a stricaciunii si a pacatului, cum zice Arseniev. "Nu vom fi acuzati - zice Sfantul Ioan Scararu - pentru ca n-am facut minuni, pentru ca n-am fost teologi, pentru ca n-am avut vedenii, dar va trebui sa dam seama lui Dumnezeu pentru ca nu ne-am plans pacatele".
Increderea in Dumnezeu, care ne iarta pacatele pentru care plangem, nu presupune insa pasivitate si nici numai credinta, ci cere activitate si mai ales fapte bune. in aceasta privinta, canonul cel mare indeamna: "inalta-ti mintea, ca si cu aripi, cu lucrarea si cu gandirea", "Iarta-ma mai inainte de sfarsit, prin fapte bune si prin pocainta".
Curatit in felul acesta, prin pocainta, smerenie si lacrimi de umilinta si intarit prin fapte bune, credinciosul urca pe treptele scarii desavarsirii: "Scara pe care a vazut-o de demult marele intre Patriarhi, suflete al meu, este aratarea suirii cele de lucrare si a inaltarii gandului; deci de voiesti sa vietuiesti cu lucrarea si cu cunostinta si cu inaltarea gandului, innoieste-te". La lucrarea si agonisirea de fapte bune, ale milei trupesti si sufletesti, un rol hotarator il are, fara indoiala, postul, cu cele doua aspecte ale lui, trupesc si duhovnicesc.
Tot procesul de pocainta trebuie sa aduca innoirea si transfigurarea fiintei noastre si inceputul desavarsirii. Meditarea la cuprinsul canonului, descopera in noi ganduri cucernice, sentimente pioase si hotararea neinduplecata de a fugi de pacat si a imbratisa binele. De aceea, Canonul cel Mare reprezinta pentru noi o rugaciune cutremuratoare prin care, recunoscandu-ne nevrednicia, fugim totodata sa ne curatim de orice patima, pentru ca astfel curatiti si reveniti la frumusetea cea dintai, sa ne facem partasi darurilor ceresti.
Tot asa de valoroasa si de folositoare pentru procesul pocaintei, este minunata Rugaciune a Sfantului Efrem Sirul, "Doamne si Stapanul vietii mele...". Dintre toate cantarile si rugaciunile din timpul Postului, aceasta poate fi socotita rugaciunea specifica a Postului. In slujbele religioase din perioada Triodului, ea apare si revine mereu ca un refren.
De ce ocupa un loc asa de important aceasta scurta si simpla rugaciune in slujbele Postului Mare? Pentru ca ea recapituleaza in ea si sintetizeaza, poate intr-un fel unic, toate elementele pozitive si negative ale pocaintei, si constituie un fel de verificare pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Caci toate stradaniile noastre au ca scop, mai intai, eliberarea noastra de cateva boli duhovnicesti, care ne influenteaza viata si fac practic imposibila chiar si incercarea de a ne intoarce noi insine catre Dumnezeu. Ele sunt in acelasi timp pacate sau patimi de care trebuie sa ne ferim sau pe care sa le lepadam: trandavia, grija de multe, iubirea de stapanire si grairea in desert.
O analiza atenta ne face sa observam ca de fapt aceste patru pacate sau patimi, sunt o cuprindere in sine a celor opt pacate capitale sau mai precis sapte daca socotim mandria si slava desarta acelasi pacat, si anume: lacomia pantecelui, desfranarea, iubirea de argint, intristarea, mania, trandavia si slava desarta sau mandria. Trandavia este pacatul lenei, grija de multe inglobeaza lacomia si iubirea de argint, iubirea de stapanire corespunde slavei desarte, ori mandriei, iar grairea de rau poate sa cuprinda si mania. Desfranarea si intristarea sunt combatute in partea a doua a rugaciunii unde cerem sa ne impodobim cu cateva virtuti de seama: curatia, gandul smerit, rabdarea si dragostea, deasupra situandu-se putinta de a ne vedea greselile proprii si de a nu osandi pe aproapele, vazand doar paiul din ochiul lui si nu barna din ochiul nostru. Si aceste asa zise teluri pozitive ale pocaintei sunt expresia celor sapte virtuti capitale: intelepciunea sau prudenta, dreptatea, curajul, forta sau taria, cumpatarea, credinta, nadejdea, dragostea.
Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul, scurta dar foarte cuprinzatoare, se distinge printr-o forta extraordinara de a ne determina sa ne intoarcem gandul, simtirea si vointa de la pacat spre virtute. Aceasta inseamna de altfel pocainta si de aceea, rugaciunea aceasta este una dintre cele mai populare si mai indragite din perioada Postului, desi ar trebui sa o spunem mereu, caci mereu avem nevoie de pocainta, de innoire si transformare a fiintei noastre, lepadand balastul pacatului si tesandu-ne aripile inaltarii prin virtute. insotirea rugaciunii de metanii, ne arata ca intreaga noastra fiinta - trup si suflet - face pocainta. Trupul participa la rugaciunea sufletului, iar sufletul se roaga prin si in trup.
La aceste capodopere ale literaturii evhologice si imnografice, as mai adauga doar una care exceleaza, pe langa ideile teologice, si prin frumusetea poetica. Este vorba de cantarea Monahiei Casia, cunoscuta in cartile de cult sub denumirea "Doamne, femeia aceea ce cazuse in pacate multe", asemanatoare cu minunata cantare "Camara Ta, Mantuitorule", pe care o auzim in Saptamana Patimilor, un strigat de pocainta, incarcat de smerenie dar si de nadejde deplina in indurarea lui Dumnezeu care primeste lacrimile de pocainta ale celui care se intoarce catre el. "Primeste izvoarele lacrimilor mele, Cela ce scoti cu norii apa din mare; pleaca-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecaciune". Figurile de stil, comparatiile si antitezele, abunda in aceasta superba creatie imnografica, iar patetismul propriu omului pocait transpare din fiecare rand al cantarii.
Pornind de la usile pocaintei care ni se deschid, luand in considerare indemnul condacului din Canonul cel Mare: "Suflete al meu, suflete al meu, scoala-te pentru ce dormi", trecand prin baia canonului de pocainta si insotind pocainta noastra de rugaciune Sf. Efrem Sirul, dorind a ne impodobi camara sufletului nostru cu haina de nunta a faptelor bune, dupa ce am vazut lacrimile pocaintei, ajungem la dobandirea starii celei dintai. Aceasta nu inseamna altceva decat restaurarea fiintei noastre, innoirea si transfigurarea ei. Prin aceasta nu facem decat sa ajungem la inviere. Caci, ce inseamna invierea decat transfigurarea fiintei noastre, eliberarea de pacat si ridicarea ei in slava. De aici si relatia stransa intre pocainta si inviere pe care o gasim la tot pasul in Triod. Perioada Triodului si a Postului Mare este comparata, in cantari, cu primavara, cand totul se reinnoieste, inviaza dupa o adormire provizorie.
Trezirea din somnul pacatului este asemenea primaverii si invierii din moarte, prin care cei curatiti de pacate, primesc invierea ca pe o reinnoire. Numai in stare de curatie si lumina interioara putem sa-l primim pe Hristos cel inviat. in aceasta privinta, cantarile Bisericesti ne indeamna astfel: "Primavara Sfantului Post, care lumineaza trupurile si sufletele tuturor... sa o incepem luminat, stralucind in razele sfintelor porunci ale lui Hristos, Dumnezeul nostru, care sunt: stralucirea dragostei, fulgerul rugaciunii, sfintenia curatiei, taria bunei vitejii, ca sa ajungem luminati la sfanta si de a treia zi a invierii". In aceasta perioada, credinciosii se roaga: "Eu fac cu osardie indreptarile Tale, dar Tu, Hristoase, ma invredniceste sa ajung cu pace la cinstita invierea Ta".
Ideea pregatirii sufletesti a credinciosilor prin rugaciune si post, in vederea luminatei praznuiri a Sfintelor Pasti, este presarata cu prisosinta in campul fertil si roditor al Triodului. Astfel, intr-una din cantarile din Duminica lasatului sec de carne de la vecernie, ne rugam: "Sa ne intoarcem la pocainta si sa ne curatim simtirile asupra carora este razboiul... cu nadejdea darului inimii, intarindu-ne si intru acest chip vom manca Mielul lui Dumnezeu intru sfanta si purtatoarea de lumina noapte a invierii".
Exemplele se pot inmulti. Ele abunda in cantarile Triodului. Ne vom limita la acestea, aratand ca la bucuria invierii nu se ajunge decat prin rastignirea omului pacatului si transfigurarea spirituala pe care crestinul le primeste de la Sfanta Biserica prin slujbele Triodului care-l pregatesc si-l conduc la bucuria invierii: "Vietii celei fara de moarte ne-am invrednicit cu invierea Ta". De aceea, sarbatoarea invierii este asteptata cu emotie si cu deosebita bucurie de toti credinciosii din intreaga lume, dornici de mantuire si viata vesnica. Spre acest izvor al nesecatei bucurii, spre sarbatoarea sarbatorilor si bucuria bucuriilor ne conduc slujbele si cantarile Triodului.
Dupa ce a trecut vremea tanguirii si a plansului, vremea pocaintei, il asteptam pe Hristos cel inviat pentru a ne spune, ca si femeilor mironosite: "Bucurati-va!" (Matei 28, 19).
Perioada Triodului este cuprinsa intre Duminica Vamesului si a Fariseului si Duminica Pastelui, perioada care reinnoieste sau comemoreaza slujirea arhiereasca a Mantuitorului Hristos sau activitatea Sa de Mare Preot, indeplinita mai ales prin Jertfa, adica prin Patimile si moartea Sa pe cruce. Este vreme de pocainta, post si rugaciune pentru ca, scaldati in baia iertarii si a curatirii de pacate, a reinnoirii noastre sufletesti, sa-l intampinam pe Hristos cel inviat.
Dupa cum este cunoscut, perioada aceasta de zece saptamani, dintre care trei pregatitoare pentru inceperea Postului Pastelui, a Postului Mare sau al Paresimilor si sapte saptamani de post, isi are denumirea de Triod, de la cartea de slujba care se foloseste in Biserica in aceast interval de timp. Numirea de Triod vine de la faptul ca, in aceasta carte de cult, cantarea principala sau canonul care, de obicei in Minei, Penticostar si Octoih, se compune din noua ode sau cantari, nu are aici decat trei (tri odi).
Perioada de formare, dezvoltare si definitivare a Triodului este destul de lunga, ajungand pana in secolul al XIV-lea. Pornind de la colectia de cantari numite tropare (Tropologhionul), el s-a format ca o carte de sine, cuprinzand toate slujbele divine din perioada celor zece saptamani pe care se intinde. La alcatuirea Triodului au contribuit cele mai ascutite minti ale teologiei timpului, cele mai intraripate si inspirate condee, poeti si imnografi de prima mana ai Bisericii crestine.
Din cei peste 20 de autori ai Triodului, amintim pe cei mai renumiti imnografi, intre care majoritatea apartin secolelor VIII si IX, ca: Andrei Criteanul, Ioan Damaschinul, Iosif, Teodor si Simeon Studitul, Leon Inteleptul, Teofan Graptul si altii. Compozitiile lor imnografice au fost adunate in cartea numita Triod de catre Teodor si Iosif Studitul, in prima jumatate a secolului al IX-lea, dar cartea a primit adaugiri pana in secolul al XIV-lea. Atunci i s-au adaugat unele sinaxare, adica culegeri de vieti de sfinti.
Cartea liturgica numita Triod, ca si perioada in care se foloseste, sunt deosebit de importante pentru crestinii ortodocsi. Triodul imbina pregatirea liturgica pentru praznicul Pastilor cu pregatirea duhovniceasca a crestinilor. Prin frumusetea si sobrietatea slujbelor, prin continutul cantarilor si citirilor, Triodul face ca aceasta perioada sa fie de un farmec deosebit si de o traire atat de puternica, incat cel care se apropie cu credinta, trece si merge cu el, simte in toata fiinta lui fiori pe care numai o adevarata si inalta traire spirituala ii poate da.
Influenta imnelor Triodului asupra sufletului este sporita si de frumusetea lor poetica, inegalabila. Poezia imnelor liturgice in general, ca si cea a imnelor Triodului, nu este "o versificare mai mult sau mai putin obisnuita, ci transpunerea unui aspect care, in fata realitatilor naturii sau ale spiritului, stie sa traduca entuziasmul sau, intr-un limbaj viu colorat". Caracterul poetic al acestor imne este determinat de acel "grad de simtire in care se talmacesc adevaruri de Teologie inalta in metafore si forme intraripate".
Triodul este un adevarat tezaur al Teologiei noastre ortodoxe, popularizata sub forma de imne, cantari si rugaciuni. Cu adancul sau continut religios, Triodul il transforma pe credincios cu puterea credintei, a rugaciunii si a faptelor bune si-l trimite la lupta cu demonii si cu nesabuitele sale patimi. Tonul general al Triodului este de rugaciune, smerenie si pocainta. Toate cantarile si citirile care alcatuiesc Triodul se caracterizeaza printr-o adanca intelegere si analiza psihologica a sufletului omenesc si indeamna si predispun pe credinciosii, care asculta slujbele divine si participa efectiv la ele, la o rugaciune sincera, trezesc simtul regretului sau parerii de rau pentru pacatele savarsite, dorinta si setea de a posti, de a se pocai si de a-si indrepta viata.
Slujbele Postului celui Mare cuprinse in Triod, exprima regretul credinciosului pentru indepartarea de la poruncile lui Dumnezeu si pentru pierderea fericirii raiului si invoca indurarea lui Dumnezeu pentru redobandirea fericirii pierdute, preamaresc postul ca pe un mijloc de dobandire a virtutilor si deci de mantuire, pregatind pe crestini pentru luminata zi a invierii.
Prin selectionarea si aranjarea temelor si ideilor din imnele si rugaciunile slujbelor Triodului, prin expresia lor trista, dar in acelasi timp incununata de o speranta vie, prin ceremoniile pline de dramatism, dar si de optimism crestin, se urmareste reinvierea fiintei umane pacatoase, dezbracarea ei de patimi si determinarea recunoasterii nevredniciei ei.
Dar toate acestea alimenteaza si hranesc stradania destinului de a se mantui si uni cu Dumnezeu, fiind atras de acea simfonie a Triodului, care canta greul pagubitor al pacatului si-l introduce in armonia perfecta si mangaietoare a luminatei invieri.
Ideea centrala care strabate ca un fir rosu cartea Triodului si intreaga perioada in care se intrebuinteaza, este aceea a pocaintei. Triodul este prin excelenta cartea pocaintei. Nici o alta carte liturgica, intrebuintata in cultul divin al Bisericii Ortodoxe nu cuprinde atat de multe referiri si nu accentueaza atat de mult starea de pacatosenie a omului si nici nu insista asa de mult, asupra necesitatii pocaintei, asa cum ofaceTriodul.
Aceasta pocainta nu se face insa decat proiectata in perspectiva invierii, o alta idee majora a Triodului. Caci nu se poate concepe inviere fara pocainta si nici pocainta nu se face decat spre sau pentru inviere.
In sens crestin, asa cum se desprinde si din cantarile si rugaciunile Triodului, pocainta este intreaga lucrare de restaurare a fiintei noastre cazute in pacat, de intoarcere la starea cea dintai, dinainte de a pacatui. Este incercarea noastra de reasezare in randuiala a sufletului si a vietii noastre stricata prin pacat, dorinta de echilibrare dupa ce am pierdut directia sau echilibrul vietii. Pacatul intrat in noi ne aduce dezordine si neoranduiala, departare de Dumnezeu si stricarea firii. Pocainta nu face altceva decat sa ne readuca frumusetea, demnitatea si puritatea firii noastre de dinainte de pacat.
Pocainta inseamna o curatire permanenta si sistematic facuta a fiintei noastre, asa cum curatam un vas de pret, care s-a murdarit, inlaturand toate depunerile care il intineaza, il deterioreaza si-i acopera frumusetea sau asa cum ne curatam casele in care locuim, lucrurile si obiectele de care ne folosim, sau asa cum ne spalam trupurile. Daca ne curatim trupurile, cu atat mai mult este nevoie sa ne curatim si sufletele de zgura pacatului care se aseaza peste stralucirea lui.
Pocainta este un act complex care angajeaza intreaga noastra fiinta. Pocainta nu inseamna numai marturisirea pacatelor, cum suntem invatati sa credem, in general. Ea inseamna cutremurarea omului care, vazand inaltimea sau imaginea slavei dumnezeiesti din care a cazut, intinandu-o cu pacatul, tinde sa se intoarca ia frumusetea ei. Pocainta este o parere de rau care vine din adancimea cea mai profunda a constiintei omenesti, este dorinta de reintoarcere ca incredintare, in iubirea si milostivirea lui Dumnezeu. De aceea, nu este deajuns sa spunem "am pacatuit", cum facem de obicei in spovedanie, ci marturisirea capata sens si devine lucratoare numai daca pacatul este inteles si trait in toata adancimea si tristetea sa.
Spre aceasta pocainta ne cheama Triodul prin rugaciunile si cantarile sale. Chiar din prima Duminica a Triodului, cea a Vamesului si Fariseului, cantarile bisericesti ne aduc aminte si ne vestesc, printr-un fel de trambitare a melodioaselor cantari, ca se apropie vremea pocaintei. Din aceasta duminica si pana in cea de-a cincea a Postului Mare, cea inchinata Sfintei Maria Egipteanca, Biserica ne aduce mereu aminte, ca suntem in vremea randuita pentru pocainta. Intram in aceasta atmosfera a pocaintei ca intr-o curte interioara a sufletului nostru pentru care il rugam pe Mantuitorul sa ne deschida usile ei tainice, zavorate de pacat. "Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata. Ca maneca duhul meu la Biserica Ta cea sfanta, purtand locas un trup cu totul spurcat. Ci, ca un indurat, curateste-l pe el de toata necuratia". Cantarea ne arata ca pocainta este un act de curatire a unui trup spurcat sau intinat, in care salasluieste duhul care tinde spre Dumnezeu si Biserica Sa, ca si catre o baie a mantuirii.
In aceasta opera sau lucrare de curatire, crestinismul se indreapta cu incredere spre Maica Domnului: "in calea mantuirii indrepteaza-ma, de Dumnezeu Nascatoare, caci, cu pacate grozave, mi-am spurcat sufletul si in lenevire mi-am cheltuit toata viata mea; ci, cu rugaciunile tale, spala-ma de toata necuratia". Pacatele savarsite in tot felul nu aduc decat intinarea sufletului, iar lenea e unul din cele mai grele.
Din cele sapte pacate capitale, lenea ne face sa ne irosim viata trupeasca si sufleteasca, nepretuind in nici un fel cel mai mare dar facut noua de Dumnezeu. Tensiunea omului pacatos creste si dorinta de indreptare devine tot mai puternica. Omul constientizeaza gravitatea pacatului care-i aduce acea cutremurare, trezindu-i in suflet teama de raspunsul pe care-l va da la infricosatoarea judecata. Singurul gand curat este ca sa ceara mila asemenea lui David si indurare de la Milostivul Dumnezeu.
Cea de-a treia cantare este edificatoare in acest sens: "La multimea faptelor mele celor rele, cugetand eu, ticalosul, ma cutremur de infricosata zi a judecatii; ci, indraznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Tie: Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta".
Este primul semnal de alarma care se trage pentru intoarcerea la Dumnezeu, pe o cale care este lunga si anevoioasa si care cuprinde trepte sau urcusuri uneori greu de suit. De la acest semnal, care nu-i o simpla aducere aminte, ci o profunda cutremurare, incepe procesul pocaintei. Dupa constientizarea starii de pacat, de intinare si necuratie, care cere cu necesitate lepadarea de ea, ca si spalarea intr-o baie, incepe pocainta.
Pocainta este mai intai un act de smerenie. in limba greaca, cuvantul care numeste pocainta este metanoia. Acest cuvant inseamna schimbarea gandului nostru, a atitudinilor sau conceptiilor noastre, a starii sufletelor prin indreptarea ei spre bine, spre a gandi numai ceea ce este corect sau bun si frumos. Cu acest sens il gasim atat in predica lui loan Botezatorul cat si in cea a Mantuitorului: "Pocaiti-va ca s-a apropiat imparatia cerurilor!" (Matei 11,2).
Dar tot de la acest cuvant avem in romaneste pe cel de metanie. Ce este metania? Este o prosternare a noastra pana la pamant inaintea lui Dumnezeu, prin care ne recunoastem micimea si nimicnicia noastra; este o recunoastere a faptului ca am gresit si ca ne caim de greseala facuta, cerand iertare. Este o coborare din orgoliu. De aceea pocainta trebuie sa inceapa prin metanie, adica prin smerenie. Iar smerenia nu este altceva decat recunoasterea greselilor noastre.
Smerenia este convingerea sincera a neputintelor si a pacatoseniei noastre, inceputul si chezasia pocaintei. Omul cu adevarat smerit se gandeste mereu numai la pacatele, la lipsurile si cusururile lui, straduindu-se sa si le indrepte. Smerenia este ca o raza de lumina care, patrunzand in tainita inimii noastre, ne ajuta sa vedem praful si necuratia pacatelor si sa le dam afara din fiinta noastra.
Iata de ce, nu intamplator, Triodul se incepe cu pilda Vamesului si a fariseului, evidentiind insemnatatea smereniei in procesul pocaintei si al urcusului duhovnicesc. Tot pilda de smerenie este si fiul cel risipitor care isi revine in sine, constientizeaza starea cumplita de pacat si se hotaraste sa se lepede de el, intorcandu-se si cerand iertare bunului sau parinte. Printr-o serie de exemple de smerenie, prin cantarile si rugaciunile sale, Triodul si Biserica ne invata exercitiul pocaintei. Vom prezenta si analiza cateva dintre aceste perle ale literaturii euhologice, rugaciuni si imne, adevarate tezaure de gandire teologica, de simtire crestineasca si de indemn la pocainta, cuprinse in Triod.
Una din cele mai interesante si mai valoroase piese din Triod este, fara invoiala, Canonul cel Mare sau Canonul de pocainta, cum i se mai zice, al Sfantului Andrei Criteanul. Opera a Sfantului Andrei, arhiepiscopul Cretei, unul din cei mai alesi invatatori ai pocaintei, Canonul cel mare, numit asa nu numai din pricina multimii stihurilor si troparelor (250 de tropare), ci si pentru sublimitatea ideilor, profunzimea simtamintelor ce le exprima si pentru puterea sau energia expresiei, poate fi socotit cel mai bine "o plangere de pocainta care ne vorbeste despre proportiile si adancimea pacatului, tulburand sufletul cu jalea, cainta si nadejdea".
"Nici o alta religie, nici o alta confesiune crestina nu are o capodopera de cult ca acest sfant si mare canon de pocainta si umilinta, o mai bogata comoara de simtire si traire religioasa, un mai eficace mijloc de ridicare din umbra pacatului si a mortii, cum are Biserica noastra".
Cantat in primele patru zile ale saptamanii celei dintai a Postului, apoi in intregime la denia din Joia saptamanii a cincea, canonul reda in versuri pline de lirism poetic, tema izbavirii, din osanda pacatului, prin umilinta, pocainta si fapte bune: "De unde voi incepe a plange faptele mele cele ticaloase? Care incepere voi pune, Hristoase, tanguirii acestei de acum? Ci, ca un milostiv, da-mi iertare greselilor".
Inceputul indreptarii este, conform primei ode din canon, recunoasterea starii de pacatosenie in care ne aflam, parerea de rau dupa pierderea "frumusetii celei dintai". Parerea de rau dupa aceasta frumusete, ca moment psihologic de mare importanta in procesul pocaintei, apare ca o constanta a intregului canon. Parerea de rau deschide izvorul lacrimilor de pocainta care are darul de a spala pacatele care au intunecat frumusetea noastra: "Spala-ma, Stapane, in baia lacrimilor mele ma rog Tie, alba facand haina trupului meu ca zapada", in spiritualitatea ortodoxa si in procesul pocaintei, lacrimile au avut un loc esential. Ele sunt un mijloc curatitor, o usurare a inimii, fiind recomandate de Sfintii Parinti. in cuvintele batranilor pustiei, "harul sau darul lacrimilor" este prezent ca idee peste tot.
Lacrimile sunt stari sufletesti de umilinta, de parere de rau pentru pacate. Sfantul Grigorie Palama numeste plansul, baie a iertarii precum si al doilea Botez. Caci, dupa cum in Biserica veche, in care sfintele se dadea cu adevarat sfintilor, a existat un botez al dorintei, echivalent - in cele din urma- cu insusi Botezul, tot asa lacrimile neincetate ale pocaintei, umilintei si dorintei dupa imparatia lui Dumnezeu, nu pot sa nu ne-o aduca si sa nu ne faca locuitorii ei. Lacrimile pocaintei nu sunt semn de slabiciune, proprii firilor slabe, femeilor si copiilor, cum se spune uneori, ci ele reprezinta fermitatea dorintei noastre, taria darurilor noastre dupa cele inefabile, puterea duhovniceasca ce dobandeste totul, agonisindu-si mantuirea.
N-au plans oare toti dreptii vechi si noi pentru bunatatile cele vesnice? N-a insotit insusi Domnul rugaciunea cu lacrimi in fata Golgotei celei aducatoare de curatie pentru tot neamul omenesc? Lacrimile nu sunt nici expresie a deznadejdei. Dimpotriva, credinciosii isi pastreaza, si atunci cand plang, increderea in ajutorul lui Dumnezeu cel atotindurator, asa cum se vede si din textul canonului: "Mana lui Moise ne facem sa credem suflete, cum ca Dumnezeu poate sa albeasca si sa curete viata cea leproasa; nu te deznadajdui dar, macar ca esti lepros".
In toate textele despre lacrimi se poate observa cu usurinta ca nu este vorba de o lepadare a optimismului natural, firesc al omului, ci este o amarnica luare in seama a stricaciunii si a pacatului, cum zice Arseniev. "Nu vom fi acuzati - zice Sfantul Ioan Scararu - pentru ca n-am facut minuni, pentru ca n-am fost teologi, pentru ca n-am avut vedenii, dar va trebui sa dam seama lui Dumnezeu pentru ca nu ne-am plans pacatele".
Increderea in Dumnezeu, care ne iarta pacatele pentru care plangem, nu presupune insa pasivitate si nici numai credinta, ci cere activitate si mai ales fapte bune. in aceasta privinta, canonul cel mare indeamna: "inalta-ti mintea, ca si cu aripi, cu lucrarea si cu gandirea", "Iarta-ma mai inainte de sfarsit, prin fapte bune si prin pocainta".
Curatit in felul acesta, prin pocainta, smerenie si lacrimi de umilinta si intarit prin fapte bune, credinciosul urca pe treptele scarii desavarsirii: "Scara pe care a vazut-o de demult marele intre Patriarhi, suflete al meu, este aratarea suirii cele de lucrare si a inaltarii gandului; deci de voiesti sa vietuiesti cu lucrarea si cu cunostinta si cu inaltarea gandului, innoieste-te". La lucrarea si agonisirea de fapte bune, ale milei trupesti si sufletesti, un rol hotarator il are, fara indoiala, postul, cu cele doua aspecte ale lui, trupesc si duhovnicesc.
Tot procesul de pocainta trebuie sa aduca innoirea si transfigurarea fiintei noastre si inceputul desavarsirii. Meditarea la cuprinsul canonului, descopera in noi ganduri cucernice, sentimente pioase si hotararea neinduplecata de a fugi de pacat si a imbratisa binele. De aceea, Canonul cel Mare reprezinta pentru noi o rugaciune cutremuratoare prin care, recunoscandu-ne nevrednicia, fugim totodata sa ne curatim de orice patima, pentru ca astfel curatiti si reveniti la frumusetea cea dintai, sa ne facem partasi darurilor ceresti.
Tot asa de valoroasa si de folositoare pentru procesul pocaintei, este minunata Rugaciune a Sfantului Efrem Sirul, "Doamne si Stapanul vietii mele...". Dintre toate cantarile si rugaciunile din timpul Postului, aceasta poate fi socotita rugaciunea specifica a Postului. In slujbele religioase din perioada Triodului, ea apare si revine mereu ca un refren.
De ce ocupa un loc asa de important aceasta scurta si simpla rugaciune in slujbele Postului Mare? Pentru ca ea recapituleaza in ea si sintetizeaza, poate intr-un fel unic, toate elementele pozitive si negative ale pocaintei, si constituie un fel de verificare pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Caci toate stradaniile noastre au ca scop, mai intai, eliberarea noastra de cateva boli duhovnicesti, care ne influenteaza viata si fac practic imposibila chiar si incercarea de a ne intoarce noi insine catre Dumnezeu. Ele sunt in acelasi timp pacate sau patimi de care trebuie sa ne ferim sau pe care sa le lepadam: trandavia, grija de multe, iubirea de stapanire si grairea in desert.
O analiza atenta ne face sa observam ca de fapt aceste patru pacate sau patimi, sunt o cuprindere in sine a celor opt pacate capitale sau mai precis sapte daca socotim mandria si slava desarta acelasi pacat, si anume: lacomia pantecelui, desfranarea, iubirea de argint, intristarea, mania, trandavia si slava desarta sau mandria. Trandavia este pacatul lenei, grija de multe inglobeaza lacomia si iubirea de argint, iubirea de stapanire corespunde slavei desarte, ori mandriei, iar grairea de rau poate sa cuprinda si mania. Desfranarea si intristarea sunt combatute in partea a doua a rugaciunii unde cerem sa ne impodobim cu cateva virtuti de seama: curatia, gandul smerit, rabdarea si dragostea, deasupra situandu-se putinta de a ne vedea greselile proprii si de a nu osandi pe aproapele, vazand doar paiul din ochiul lui si nu barna din ochiul nostru. Si aceste asa zise teluri pozitive ale pocaintei sunt expresia celor sapte virtuti capitale: intelepciunea sau prudenta, dreptatea, curajul, forta sau taria, cumpatarea, credinta, nadejdea, dragostea.
Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul, scurta dar foarte cuprinzatoare, se distinge printr-o forta extraordinara de a ne determina sa ne intoarcem gandul, simtirea si vointa de la pacat spre virtute. Aceasta inseamna de altfel pocainta si de aceea, rugaciunea aceasta este una dintre cele mai populare si mai indragite din perioada Postului, desi ar trebui sa o spunem mereu, caci mereu avem nevoie de pocainta, de innoire si transformare a fiintei noastre, lepadand balastul pacatului si tesandu-ne aripile inaltarii prin virtute. insotirea rugaciunii de metanii, ne arata ca intreaga noastra fiinta - trup si suflet - face pocainta. Trupul participa la rugaciunea sufletului, iar sufletul se roaga prin si in trup.
La aceste capodopere ale literaturii evhologice si imnografice, as mai adauga doar una care exceleaza, pe langa ideile teologice, si prin frumusetea poetica. Este vorba de cantarea Monahiei Casia, cunoscuta in cartile de cult sub denumirea "Doamne, femeia aceea ce cazuse in pacate multe", asemanatoare cu minunata cantare "Camara Ta, Mantuitorule", pe care o auzim in Saptamana Patimilor, un strigat de pocainta, incarcat de smerenie dar si de nadejde deplina in indurarea lui Dumnezeu care primeste lacrimile de pocainta ale celui care se intoarce catre el. "Primeste izvoarele lacrimilor mele, Cela ce scoti cu norii apa din mare; pleaca-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecaciune". Figurile de stil, comparatiile si antitezele, abunda in aceasta superba creatie imnografica, iar patetismul propriu omului pocait transpare din fiecare rand al cantarii.
Pornind de la usile pocaintei care ni se deschid, luand in considerare indemnul condacului din Canonul cel Mare: "Suflete al meu, suflete al meu, scoala-te pentru ce dormi", trecand prin baia canonului de pocainta si insotind pocainta noastra de rugaciune Sf. Efrem Sirul, dorind a ne impodobi camara sufletului nostru cu haina de nunta a faptelor bune, dupa ce am vazut lacrimile pocaintei, ajungem la dobandirea starii celei dintai. Aceasta nu inseamna altceva decat restaurarea fiintei noastre, innoirea si transfigurarea ei. Prin aceasta nu facem decat sa ajungem la inviere. Caci, ce inseamna invierea decat transfigurarea fiintei noastre, eliberarea de pacat si ridicarea ei in slava. De aici si relatia stransa intre pocainta si inviere pe care o gasim la tot pasul in Triod. Perioada Triodului si a Postului Mare este comparata, in cantari, cu primavara, cand totul se reinnoieste, inviaza dupa o adormire provizorie.
Trezirea din somnul pacatului este asemenea primaverii si invierii din moarte, prin care cei curatiti de pacate, primesc invierea ca pe o reinnoire. Numai in stare de curatie si lumina interioara putem sa-l primim pe Hristos cel inviat. in aceasta privinta, cantarile Bisericesti ne indeamna astfel: "Primavara Sfantului Post, care lumineaza trupurile si sufletele tuturor... sa o incepem luminat, stralucind in razele sfintelor porunci ale lui Hristos, Dumnezeul nostru, care sunt: stralucirea dragostei, fulgerul rugaciunii, sfintenia curatiei, taria bunei vitejii, ca sa ajungem luminati la sfanta si de a treia zi a invierii". In aceasta perioada, credinciosii se roaga: "Eu fac cu osardie indreptarile Tale, dar Tu, Hristoase, ma invredniceste sa ajung cu pace la cinstita invierea Ta".
Ideea pregatirii sufletesti a credinciosilor prin rugaciune si post, in vederea luminatei praznuiri a Sfintelor Pasti, este presarata cu prisosinta in campul fertil si roditor al Triodului. Astfel, intr-una din cantarile din Duminica lasatului sec de carne de la vecernie, ne rugam: "Sa ne intoarcem la pocainta si sa ne curatim simtirile asupra carora este razboiul... cu nadejdea darului inimii, intarindu-ne si intru acest chip vom manca Mielul lui Dumnezeu intru sfanta si purtatoarea de lumina noapte a invierii".
Exemplele se pot inmulti. Ele abunda in cantarile Triodului. Ne vom limita la acestea, aratand ca la bucuria invierii nu se ajunge decat prin rastignirea omului pacatului si transfigurarea spirituala pe care crestinul le primeste de la Sfanta Biserica prin slujbele Triodului care-l pregatesc si-l conduc la bucuria invierii: "Vietii celei fara de moarte ne-am invrednicit cu invierea Ta". De aceea, sarbatoarea invierii este asteptata cu emotie si cu deosebita bucurie de toti credinciosii din intreaga lume, dornici de mantuire si viata vesnica. Spre acest izvor al nesecatei bucurii, spre sarbatoarea sarbatorilor si bucuria bucuriilor ne conduc slujbele si cantarile Triodului.
Dupa ce a trecut vremea tanguirii si a plansului, vremea pocaintei, il asteptam pe Hristos cel inviat pentru a ne spune, ca si femeilor mironosite: "Bucurati-va!" (Matei 28, 19).
No hay comentarios:
Publicar un comentario