Sf.Ioan Gura de Aur: Duminica orbului din naştere

Comentar la Evanghelia de la Ioan Sfantul Ioan Gura de Aur

„Şi trecînd Iisus, a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui l-au întrebat, zicînd: învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” (Cap.9, Vers.1-Vers.6).

1. Vindecarea orbului din naştere. Nimeni nu este pedepsit pentru păcatul părinţilor săi.

2. Iisus Hristos dîndu-i vedere orbului din naştere, dovedea evreilor că el este Creatorul.

3. Contrazicerea aparentă este explicată. Sfîntul Pavel numeşte noapte ceea ce numeşte Iisus Hristos zi şi zi ceea ce numeşte el noapte. Fericirea patriei cereşti. Ceea ce trebuie să se facă pentru a ajunge acolo. Săracii ne construiesc case în cer. Să le dăm bunurile noastre.

1- »Şi trecînd Iisus, a văzut un om orb din naştere” (1). Iisus Hristos în omenirea sa, în rîvna sa pentru mîntuirea noastră, şi voinţa sa de a le închide gura celor răi, nu neglija nimic din ceea ce-i aparţinea să facă, chiar cînd nu întîi nea decît indiferenţă în jurul său. Aceasta fiindcă profetul ştia ceea ce a zis: „Ca să te îndreptezi întru cuvintele Tale; şi să biruieşti cînd vei judeca Tu” (Ps. 50,5). lată pentru ce evreii nu puteau ajunge acum la sublimitatea cuvintelor lui, ce zic eu? atunci cînd îl numesc demonizat, şi căutau să-l omoare; fiind ieşit din templu, el a vindecat un orb, ca să potolească mînia lor chiar prin lipsa sa, ca să înmoaie duritatea inimii lor, şi să îndulcească neomenia lor prin minune, şi la fel pentru a dovedi învăţătura sa, ca să-i dea lui mai multă credinţă şi crezare: şi minunea pe care o face el nu este nici obişnuită, nici mică, ci în aşa fel încît nu s-a mai văzut pînă atunci aşa ceva. „De cînd este lumea” zice orbul, „să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere”. Căci poate că cineva a deschis ochii unui orb, dar nu a unui orb din naştere.
Ori, că Iisus a ieşit din templu şi ar fi venit în mod expres şi cu intenţia de a lucra această minune, ceea ce o dovedeşte în mod arătat iat-o: El a mers să-l caute pe orb, şi orbul n-a venit să-l caute. Şi iarăşi: El l-a privit cu atîta atenţie, că ucenicii săi zărindu-l, s-au dus să-i pună această întrebare: „învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” întrebare întemeiată pe o părere falsă: căci, înainte de a se naşte, cum ar fi putut face acest om ceva păcat? Pentru ce să fi fost el pedepsit pentru păcatele părinţilor săi? Pentru ce s-au dus ucenicii să-i pună această întrebare? Iisus Hristos vindecînd mai înainte paralizatul, îi zice: „lată că te-ai făcut sănătos de acum să nu mai păcătuieşti” (Ioan 5,14). De acolo au cunoscut că pentru aceia a ajuns acest om paralizat pedepsit pentru păcatele sale, şi ei au gîndit între ei la fel. Că acest om a căzut în paralizie pentru păcatele sale aceia poate să fie; dar ce veţi spune voi despre acesta? oare pentru păcatele sale a fost lovit de orbire? Aceasta nu se poate spune, căci el s-a născut orb. Poate că păcatele părinţilor săi sînt acelea care i-au atras această pedeapsă? Dar chiar aceia nu se poate spune: căci fiul nu este pedepsit de loc pentru păcatele părinţilor săi. Dacă vedem maltratat un copil zicem: Ce înseamnă aceia? Ce a făcut acest copil? Aceasta nu înseamnă a întreba ci numai a-şi arăta uimirea şi îndoiala sa. La fel vorbeau şi ucenicii, nu atîta pentru a întreba, pe cît pentru a-şi expune îndoiala lor.

Ce răspunde deci Iisus Hristos? „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu” (3). Şi el nu o spune aceia pentru a arăta că ei ar fi cu totul lipsiţi de păcat; căci n-a zis: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui”, ci adaugă, că motivul că s-a născut orb este pentru ca să se arate în el slava Fiului lui Dumnezeu. Acest om aici a păcătuit, şi părinţii săi au păcătuit la fel, dar nu aceia este cauza orbirii lui. în sfîrşit Iisus Hristos, vorbind cu aceşti termeni n-a vrut să ne facă să cunoaştem decît în mod adevărat că acesta nu era orb din această cauză, ci că alta era, ştiind despre păcatul părinţilor lui; căci nu este permis să fie pedepsit unul pentru păcatul celuilalt. în sfîrşit, dacă am fi de acord ar trebui să recunoaştem că şi acest om. a păcătuit înainte de naştere.

La fel Mîntuitorul zicînd: „Nici el n-a păcătuit”, nu înţelege că sînt oameni care păcătuiesc de la naşterea lor, şi care ar fi pedepsiţi pentru aceia; ca atunci cînd zicem: „Nici părinţii lui” el nu vrea să spună că ar fi cineva pedepsit pentru păcatele părinţilor săi. El înlătură această bănuială prin gura lui Ezechiel: „Mă jur pe Mine însumi că nu se va auzi spunîndu-se această pildă: „Părinţii au mîncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii” (Ezech. 18,3,44). Moise zice la fel: „Nu vei ucide pe tată pentru copil” (Deut. 24,16). Mai mult, Scriptura spune de un rege sigur, că el nu i-a ucis pe copii pentru părinţi, ca să se conformeze legii lui Moise.

Că dacă îmi face cineva această obiecţie: pentru ce zice Scriptura: „Dumnezeu pedepseşte păcatele părinţilor asupra copiilor, pînă în al treilea şi al patrulea neam” (leş. 20,5; Deut. 5,9); vom răspunde că această hotărîre nu este generală, şi că ea este pronunţată împotriva unora din evrei care au ieşit din Egipt, şi iată sensul: Cum cei pe care i-am scos eu din robia egipteană au devenit, chiar după ce au văzut atîtea semne şi minuni, mai răi ca şi părinţii lor, care totodată n-au văzut nimic aşa de mare şi atît de minunat, ei vor fi pedepsiţi la fel ca şi ei, zice Domnul, fiindcă au făcut aceleaşi păcate.

Şi dacă se examinează acest pasaj cu grijă şi cu atenţie, se va cunoaşte că aşa trebuie să-l înţelegem.

Pentru ce s-a născut dar acest om orb? Zice Scriptura: „Ca să se arate în el slava lui Dumnezeu”. De unde se mai naşte încă o întrebare să ştim, dacă slava lui Dumnezeu nu putea să se arate decît prin orbirea acestui om? Sigur, Scriptura nu spune că slava lui Dumnezeu nu se putea arăta altfel, căci sigur că se putea; ci aceasta s-a făcut ca ea să se arate mai mult şi în minune. Ce! veţi zice voi, acest om a primit această lipsă pentru ca să se arate slava lui Dumnezeu? Dar, vă rog, ce rău i s-a întîmplat lui? Dacă Domnul n-ar fi vrut să vină el în lume ce aţi avea voi de răspuns?

Dar eu spun că această orbire chiar, i-a adus lui un bine: căci el a văzut cu ochii sufletului. La ce le-a folosit la evrei să aibă ochii? Văzînd, ei erau ca nişte orbi care nu văd, şi şi-au atras un chin mai mare. Dar orbirea ce rău i-a făcut acestuia? pentru că era orb, ei şi-a primit vederea. Precum relele din această viaţă nu sînt rele adevărate, fa fel bunurile nu sînt adevărate bunuri. Ci păcatul singur este un rău, orbirea dimpotrivă nu este nici un rău. Ori, cel ce scoate toate lucrurile din nefiinţă, „Este Stăpînul”, el a putut să-l lase pe acest orb în această stare. Totodată unii zic că acest cuvînt „ca să”, nu este aici o particulă cauzală, şi că el arată numai fapta care urmează: ca atunci cînd Iisus Hristos zice „Spre judecată am venit în această fume, pentru ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” (Ioan 9,39). Căci Mîntuitorul n-a venit, ca cei ce văd să devină orbi. Şi încă: „Pentru că ceea ce este vădit despre Dumnezeu se cunoaşte între ei; aşa ca ei să fie fără cuvînt de apărare” (Rom. 9,19,20). Cu toate acestea, Dumnezeu nu le descopere desăvîrşirile sale lor, pentru a-i face fără scuză, ci pentru a le da un mijloc ca să se apere. Şi mai jos în alt loc: „Iar legea a intrat şi ea ca să se înmulţească greşeala” (Rom. 5,20). Şi deşi legea n-a venit pentru a-l duce pe om la păcat; dimpotrivă, pentru a-l opri şi a-l împiedica să cadă în el.

2. Vedeţi că peste tot particula „ca să”, nu este pusă decît pentru a arăta fapta, sau ceea ce va urma după ea. Aşa ca un arhitect priceput, Dumnezeu a terminat o parte din casa pe care a voit s-o construiască, a lăsat cealaltă parte nedesăvîrşită, ca terminînd-o apoi, să le închidă gura necredincioşilor momentan cu privire la originea faptelor sale. Astfel leagă el laolaltă diferite părţi din trupul nostru, el sfîrşeşte ceea ce-i lipseşte, şi lucrează aici ca şi la o casă care este gata să se prăbuşească, atunci cînd face sănătoasă mîna uscată, atunci cînd întăreşte membrele paralizatului, cînd îi face să meargă pe şchiopi, cînd îi vindecă pe leproşi, cînd dă sănătate bolnavilor, cînd întăreşte picioarele slabe, cînd învie morţii, cînd deschide ochii care erau închişi, cînd le dă celor ce nu aveau deloc ochi. El repară deci toate slăbiciunile naturii noastre slabe, şi prin aceia el îşi arată, îşi descoperă slava şi puterea sa. Apoi, cînd zice Iisus: Ca să se arate puterea lui Dumnezeu, el vorbeşte despre sine, şi nu despre Tatăl. Căci puterea Tatălui era cunoscută cu desăvîrşire.

Ori, cum evreii au auzit spunînd că Dumnezeu, pentru a-l crea pe om a luat ţărînă din pămînt; pentru acest motiv, Iisus Hristos s-a folosit la fel de tină. Dacă el ar fi zis: Acesta sînt eu care am luat tină, şi eu l-am făcut pe om, acest cuvînt i-ar fi supărat pe ascultătorii săi. Dar făcînd să apară chiar prin faptele pe care le făcea, el a înlăturat orice obiecţie. Mîntuitorul deci, luînd tină, a amestecat-o cu saliva sa şi prin aceia şi-a descoperit puterea sa, care era ascunsă, şi a făcut-o să strălucească. în sfîrşit, nu era slavă mică pentru a se face cunoscut ca şi Creatorul.

Căci din aceia urma restul, o parte făcînd să se creadă cealaltă şi apoi totul. Credinţa nu făcea aşa decît să se coboare de la mai mult la mai puţin. în sfîrşit, din toate lucrurile create, omul este ceea ce este mai minunat, şi ochiul este cel mai preţios dintre toate organele sale: iată pentru ce în vindecarea minunată despre care vorbim noi, Mîntuitorul n-a creat în mod simplu ochiul, ci l-a creat în felul în care am arătat. Căci, cu toate că ochiul este un organ foarte mic, cu toate acestea el este necesar trupului. Sfîntul Pavel o arată prin aceste cuvinte: „Şi dacă urechea ar zice: Pentru că nu sînt ochi, eu nu sînt din trup: oare pentru aceia nu va fi ea din trup?” (I Cor. 12,16).
Tot ceea ce este în noi arată puterea divină care l-a format; dar ochiul o face să strălucească mai mult, pentru că el conduce întreg trupul, care îl face frumos, care este podoaba cea frumoasă a feţei şi candela care luminează toate mădularele. Ochiul este pentru trup ceea ce este soarele pentru lume. dacă aţi stinge lumina soarelui veţi pune totul în tulburare şi în confuzie, veţi pierde totul. Dacă stingeţi ochii, picioarele şi mîinile sînt inutile, sufletul la fel. Pierderea ochilor aduce cu sine ruinarea minţii. în sfîrşit, căci prin ei am venit noi la cunoaşterea lui Dumnezeu. „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegîndu-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire” (Rom. 1,20). Ochiul nu este deci numai lampa trupului (Mt. 6,22), ci el este mai mult a sufletului decît a trupului. Pentru aceasta este pus sus ca pe un tron regesc şi este pus mai presus decît celelalte simţuri, Iisus Hristos deci formează ochiul.

Apoi ca să nu credeţi că el ar fi avut nevoie de materie pentru a face lucrul pe care voia să-l facă, şi ca să învăţaţi că la început, cînd a creat toate lucrurile, ţarina de care s-a folosit el nu-i era necesară: căci cel care din nimic a produs substanţele cele mai mari şi mai strălucite putea cu atît mai mult să formeze acest ochi fără materie, dacă ar fi voit. Pentru a vă învăţa, zic eu, că el n-a avut nicidecum nevoie, şi pentru a vă arăta că el este care la început, a creat toate lucrurile, punînd tina în locul ochiului zice „Mergi de te spală” (7) ca să ştiţi că, pentru a forma ochii, n-am nevoie ca să am în mînă tină şi că nu mă folosesc de ea decît pentru a face să strălucească slava mea şi puterea mea.

Mîntuitorul deci, pentru a arăta că vorbeşte despre propria sa persoană, atunci cînd zice: „Ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu” adaugă „Mie Mi se cade să fac, pînă este ziuă, lucrurile Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, cînd nimeni nu poate să lucreze” (4); adică, trebuie ca să mă fac cunoscut eu însumi, şi ca să fac tot ceea ce este capabil să dovedească cum că eu fac aceleaşi lucruri ca şi Tatăl meu nu asemănătoare, ci aceleaşi; ceea ce arată o şi mai mare egalitate, şi nu se poate spune decît de aceia care n-au între ei nici cea mai mică inegalitate.
Cine va îndrăzni deci să combată acum această egalitate a Fiului, văzînd că el este capabil de aceleaşi lucruri ca şi Tatăl, care are puterea să le facă? în sfîrşit, nu numai că l-a format ochiul, nu numai că l-a deschis, ci el i-a dat şi facultatea de a vedea, ceea ce face să se vadă că el a insuflat şi sufletul. Căci dacă sufletul nu lucrează, oricît de sănătos, oricît de întreg ar fi ochiul, niciodată nu va vedea nimic. Pentru aceasta i-a transmis el sufletului facultatea să acţioneze, şi i-a dat acestui om un ochi compus din artere, din nervi, din sînge, şi din toate celelalte lucruri din care este construit trupul nostru.

„Mi se cade să fac lucrurile pînă este ziuă”. Ce înseamnă aceste cuvinte? Ce urmare au ele? Ele au una adevărată. Căci Iisus vrea să spună acestea: F mă este ziuă, pînă cînd oamenii pot să creadă în mine, şi eu trăiesc, trebuie ca să fac lucrurile. „Vine noaptea”, adică vremea apropiată” cînd nimeni nu poate să lucreze”. Mîntuitorul n-a zis: în care eu nu voi putea lucra, ci: „Cînd nu poate să lucreze”, adică în care nu va mai fi nici credinţă, nici faptă, nici răbdare. Şi cum Iisus numeşte credinţă o faptă, ei îi zic: „Ce să facem, ca să săvîrşim lucrurile lui Dumnezeu?” (Ioan 6,28). El răspunde: „Lucrul lui Dumnezeu este ca să credeţi în Cel pe care L-a trimis” (Ibid. 29). Pentru ce atunci nimeni nu va putea să facă această faptă? Fiindcă atunci nu va rămîne credinţa şi toţi vor asculta fie că vreau, fie că nu vreau.

Şi ca evreii să nu poată spune că Iisus Hristos lucra printr-un îndemn de ambiţie şi de mîndrie, el le arată că tot ce face el o face pentru ei, pentru mîntuirea lor; pentru că numai în această lume se poate crede şi se pot face fapte şi în cealaltă credinţa nu le va folosi la nimic, că nu vor putea nici să lucreze nici să cîştige. lată pentru ce vindecă divinul Mîntuitor pe orb, fără ca acesta să vină să-l caute sau să-i roage. Dar totodată ceea ce a urmat vindecarea lui, vreau să spun credinţa lui şi tăria lui, dovedesc arătat că el era vrednic de acest har; căci dacă ar fi văzut el ar fi venit să-l afle pe Iisus Hristos şi ar fi crezut în el; şi dacă ar fi auzit spunînd că era de faţă, el nu s-ar fi stăpînit să nu alerge.

El putea să se gîndească şi să spună în sine însuşi: Ce înseamnă aceia? Iisus a făcut tină mi-a uns ochii mei şi mi-a zis: „Du-te şi te spală”? Şi fiindcă nu poate să mă vindece mă trimite la scăldătoarea Siloamului? Adesea eu m-am spălat acolo cu alţii şi aceia nu mi-a folosit la nimic. Dacă avea cu adevărat puterea să mă vindece să-mi dea vederea, el m-ar fi vindecat imediat, fără a mă trimite sâ mă spăl. Aşa zicea şi Nemaan către Elisei (Reg. 5,11): poruncindu-i proorocul să se spele în Iordan, el nu credea în aceasta. Şi deşi Elisei se bucura de o faimă destul de mare. Dar acest orb n-a fost necredincios, nu s-a împotrivit nu zice în sine însuşi: Ce vrea să fie aceia” Trebuia ca să pună tină pe ochi? Aceia mai mult mă orbeşte. Cine şi-a primit vreodată vederea în acest fel? Dar n-a avut nici un gînd de acestea. Acum, fraţii mei, vedeţi această credinţă şi această tărie de suflet?

„Vine noaptea”: Prin aceia Iisus Hristos face să se cunoască, că chiar după ce va fi ridicat pe cruce, chiar şi după moartea sa va avea grijă de păcătoşi şi îi va atrage la sine pe cei mai mulţi. „Pînă este zi”, dar după ce va trece ziua, el îi va tăia, îi va arunca în mod absolut pe cei răi; aceasta o arată el în aceşti termeni: „Atît cît sînt în lume, Eu sînt Lumina lumii” (5). Şi o spune aşa şi în altă parte: „Credeţi pînă aveţi Lumina”.

3. Pentru ce dar a numit sfîntul Pavel viaţa aceasta noapte, şi zi ceea ce va urma? Cu toate acestea el nu înaintează nimic în cunoaşterea cuvintelor lui Iisus Hristos: departe de noi aceia, ei spune aceleaşi lucruri, nu după literă, ci după sens, ştiind că: „Noaptea a trecut şi este ziuă” (Rom. 13,22). Căci timpul prezent el îl numeşte noapte, din cauza celor ce sînt aşezaţi în întuneric sau prin compararea acestei vieţi plină de întuneric cu viaţa luminoasă, de care se va bucura în cer; dar Iisus Hristos numeşte timpul viitor o noapte, căci atunci nu se va mai păcătui. Apostolul numeşte dimpotrivă viaţa de faţă o noapte, fiindcă cei ce trăiesc în nedreptăţi şi în necredinţă sînt în întuneric.

Adresîndu-şi deci cuvîntul către credincioşi, el zice: „Noaptea a trecut şi s-a arătat ziua”. Fiindcă ei sînt rînduiţi să se bucure într-o zi de această lumină: dar prima lor viaţă, el o numeşte noapte; pentru aceasta le zice: „Să părăsim deci faptele întunericului”. Vedeţi că le arată că ei erau în întuneric; pentru acest motiv adaugă: „Să călătorim cu bună ştiinţă şi cu cinste, precum se merge ziua”, ca să ne putem bucura de lumina: „care ni s-a vestit”. Căci dacă lumina „Pe care ne-o aduce de faţă acum propovăduirea evangheliei”, este aşa de luminoasă şi aşa de strălucită, gîndiţi-vă cum va fi aceia de care vă veţi bucura în cer? Să fim convinşi: că pe cît întunecă (eclipsează) razele soarelui lumina lămpii, pe atît, sau mai mult va întrece lumina cerească pe aceasta care v-o vestim noi vouă. Şi aceia voia să spună Mîntuitorul prin aceste cuvinte: „Soarele se va întuneca” (Mt. 24,29): adică va fi acoperit de strălucirea luminii celei noi.

Căci dacă acum, pentru că avem case luminoase, bine aierisite, noi punem banii şi grija noastră ca să le construim; nu vă gîndiţi că, noi ne vom epuiza pînă la ultimele puteri, pentru a ne construi în ceruri locuinţe care să strălucească, acolo unde locuieşte lumina nespusă?

Construind aici joc, ne expunem la pericole şi la procese pentru limite de hotar şi case, pe cînd sus nu poate să ni se întîmple nimic din acestea: nu mai este temere de gelozie şi de invidie, nimeni nu ne va mai face proces pentru limitele pămîntului (hotar). Ci, mai mult, această casă pe care o construim noi aici jos, în mod necesar va trebui s-o părăsim; şi cealaltă o vom locui veşnic: una se distruge şi o degradează vremea, e supusă la multe pericole, cealaltă este statornică şi rămîne totdeauna în prima ei stare: săracul nu poate s-o construiască pe aceasta, cealaltă pentru doi dinari se poate construi, cum a făcut-o văduva pe care voi o cunoaşteţi (Mc. 13,42). Pentru aceasta eu mă usuc, mă întristez şi de durere, că văzînd că trebuie să nădăjduim bunuri mari, noi sîntem aşa de laşi şi atît de neglijenţi să ni le cîştigăm, şi nu cruţăm nimic pentru a ne stabili aici în case frumoase, totuşi nu ne gîndim de loc să ne pregătim în cer cea mai mică locuinţă.

Spuneţi-mi, vă rog: în această lume unde aţi vrea să aveţi locuinţa voastră? Oare în pustie, sau într-un mic sătuc? Nu, ci cred că într-o capitală, acolo unde se face un negoţ foarte mare, unde este o strălucire mai mare. Şi vă duc într-un oraş al cărui arhitect este Dumnezeu şi lucrător este tot el. Eu vă îndemn, dragii mei fraţi, să construim acolo; să construim acolo unde este nevoie de mai puţină muncă şi osteneală.

Mîinile săracilor sînt care construiesc aceste case, şi iată adevăratul mod de a construi: ceea ce se face în această lume nu ajunge decît ca să arate nebunia noastră cea mare. Dacă vreunul din voi v-aţi angaja să faceţi o călătorie în Persia, pentru a vedea ţara şi să veniţi imediat înapoi; şi dacă v-ar sfătui în acelaşi timp să construiţi case acolo nu l-aţi judeca drept un nebun că vă îndeamnă la un lucru nefolositor şi zadarnic? Pentru ce construiţi dar pe pămînt, de pe care va trebui să ieşiţi după puţine zile?

Dar, veţi zice voi, aceste case pe care le construiesc eu le voi lăsa copiilor mei. Vai! copiii voştri trebuie să vă urmeze, dacă cumva ei nu vă vor depăşi: şi la fel va fi cu urmaşii lor, şi chiar în această lume, este un motiv de împovărare şi de necăjire a se afla moştenitor. Dar în împărăţia cerească n-aveţi să vă temeţi de aşa ceva: moştenirea pe care o veţi avea acolo, nu va suferi nici o schimbare, vă va rămîne întreagă a voastră, a fiilor voştri şi a copilaşilor dumneavoastră, dacă ei imită virtutea voastră. Acesta este Iisus Hristos care construieşte zidul; cu un aşa de priceput arhitect nu mai este nevoie de nici un inspector; este lipsit de orice nedreptate.

Dumnezeu se dezbracă de totul şi el se îngrijeşte de toate, de ce ar mai trebui să vă îngrijiţi voi?

El adună materialele şi ridică casa. Şi nu numai aceasta este minunat, ci că el o construieşte după dorinţa voastră, şi încă şi mai bine ca şi cum aţi dori voi. Căci el este un arhitect minunat, şi se pune să vă procure tot felul de comodităţi şi de foloase. Dacă, fiind săraci vreţi să construiţi această casă, nu vă mai temeţi, ea nu vă va trezi invidie, nici gelozie; invidiosul n-o vede de loc, ci numai îngerii care se bucură de fericirea voastră. Nimeni nu va putea spune dinainte care sînt limitele moştenirii voastre, fiindcă nu veţi avea vecini care să fie atacaţi de această boală.

Acolo vecinii voştri vor fi sfinţii, Petru, Pavel, toţi patriarhii, martirii, cetele îngerilor şi ale arhangelilor. Pentru aceasta dragii mei fraţi, să dăm bunurile şi bogăţiile noastre săracilor, ca să dobîndim aceste locuinţe. Facă Dumnezeu ca să le obţinem toţi, prin harul şi bunătatea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care şi cu care slavă se cuvine Tatălui şi Duhului Sfînt, în vecii vecilor. Amin.