Sfânta Cruce

Cand ne insemnam cu sfanta cruce, facem oare si o marturisire de credinta?

Fara indoiala. Facand semnul sfintei cruci, marturisim credinta in Domnul si Mantuitorul nostru Isus Hristos, Cel rastignit pe cruce, si credinta intr-un Dumnezeu in trei ipostasuri (Dionisie Areopagitul, Ierarhia bisericeasca, cap. VI, 3).

Intr-adevar, cand facem semnul sfintei cruci, rostind numele celor trei ipostase: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, marturisim un singur Dumnezeu in trei fete dumnezeiesti; iar semnul crucii ne aduce aminte ca Fiul lui Dumnezeu, facut om, ne-a mantuit rastignindu-Se pe cruce. Asadar, semnul sfintei cruci este oarecum o invatatura pe scurt a credintei crestine. Biserica cinsteste cu multa evlavie sfanta cruce: trei zile pe an (14 septembrie, duminica a treia din Paresimi si 1 august) sunt inchinate cinstirii sfintei cruci. Crucea, faurita din lemn sau din metal, frumos lucrata si impodobita, nu lipseste de pe nici o sfanta masa, din nici o biserica in care se slujeste Sfanta Liturghie. De asemenea nu lipseste niciodata de pe crestetul turlelor bisericilor si al clopotnitelor; iar in cimitirele noastre, cei raposati asteapta invierea mortilor sub ocrotirea sfintei cruci. Vasele si odajdiile sfintite ale bisericilor sunt impodobite cu cruci; multe biserici sunt zidite in chipul crucii, iar cartile bisericesti sunt pline de tot felul de cantari in cinstea sfintei cruci. In multe locuri crucea este asezata la fantanile cu apa de baut si la raspantiile drumurilor. In sfarsit, si fapt foarte insemnat: a doua venire a Mantuitorului, cand va veni sa judece viii si mortii, va fi prevestita prin aratarea "semnului Fiului Omului pe cer" (Matei 24, 30), adica a crucii (Sf. Ioan Damaschin, op. cit.).

Ce dobandim cand ne facem semnul sfintei cruci?

Insemnandu-ne cu semnul sfintei cruci dobandim binecuvantarea lui Dumnezeu, fiindca ea a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei dintre Dumnezeu si om (Efes. 2, 16); ea ne ocroteste impotriva bantuielilor necuratului (Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, Cateh. XIII, c. 36, si IV, c. 13), ca si impotriva multor rele sufletesti si trupesti (Sf. Ioan Damaschin, op. cit.).

Semnul sfintei cruci este prin el insusi o binecuvantare dumnezeiasca, iar "binecuvantarea este impartasitoare de sfintenie, care alunga relele si aduce binele", spune canonul 27 al Sfantului Vasile cel Mare.

1. Crucea ocroteste de relele trupesti. Semnul crucii a crutat de nimicire pe cei intai nascuti ai Israelului, fiindca semnul facut pe stalpii si pe pragurile usilor, pe langa care ingerul mortii a trecut fara sa bata (les. 12, 7, 27), inchipuia semnul crucii (Ibidem, p. 258). Semnul crucii era semnul care vindeca pe cei muscati de serpi, fiindca sarpele de arama ridicat in pustie de Moise, care salva pe oameni numai uitandu-se la el (Num. 31), preinchipuia semnul sfintei cruci (Ioan 3, 14).

2. Crucea alunga diavolii. Precum cainele fuge de batul cu care a fost lovit, tot asa si dracul fuge de crucea care ii aminteste ca prin ea a fost biruit (Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit, Cateheza XIII, 3). "Crucea, zice Sf. Ioan Damaschin, este pavaza, arma si semn de biruinta impotriva diavolului" (Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit, Cateheza XIII, 3); iar Biserica noastra canta: "Doamne, arma asupra diavolului crucea Ta o ai dat noua, ca se ingrozeste si se cutremura, necutezand a cauta spre puterea ei..." (Octoihul, Fericirile din Duminica, Glas 8).

3. Semnul sfintei cruci, inchipuind insasi crucea lui Hristos, ocroteste de uneltirile necuratului. Prin acest semn s-au eliberat crestinii de sub stapanirea pagana. In anul 312 imparatul Constantin cel Mare a vazut pe cer o cruce luminoasa, pe care era scris: "in acest semn vei invinge!". Atunci el, punand acest semn pe steagurile si armatele oastei sale, a iesit biruitor din lupta cu Maxentiu. Rostirea "in acest semn invingem!" se potriveste foarte bine si semnului crucii cu care noi ne inchinam; ca singura pomenirea crucii lui Hristos pune pe fuga pe vrajmasii nevazuti si ne intareste impotriva uneltirilor lor: "Nici un duh necurat nu va indrazni sa se apropie de voi, vazand pe fata voastra armele care l-au doborat, aceasta sabie sclipitoare a carei lovitura de moarte au primit-o" (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia 45 la Matei, c. 4, trad. cit., vol. VII). Multi sfinti obisnuiau sa alunge gandurile rele din cugetul lor facand numaidecat semnul crucii si tot cu semnul crucii daramau crestinii idolii si capistile lor, in timpul prigoanelor.
Cand trebuie sa facem semnul sfintei cruci? Putem face semnul crucii oricand, dar mai ales inainte si dupa rugaciune, la culcare si la sculare, inainte si dupa masa, la intrarea si iesirea din casa, inainte de inceperea si dupa incetarea oricarui lucru si cu osebire cand ispita da navala asupra noastra; intr-un cuvant, in toate imprejurarile308 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza IV, C. 14, op. cat., p. 115). Facem semnul crucii la trezirea din somn, ca sa agonisim binecuvantarea lui Dumnezeu pentru ziua intreaga; il facem inainte de culcare, spre a alunga din mintea noastra tot gandul patimas, pentru o noapte linistita; il facem inainte de rugaciune, spre a fi feriti de imprastierea si fuga gandului de la rugaciune; il facem inainte de a incepe lucrul si dupa ce 1-am terminat, spre a cere ajutor, intai, lui Dumnezeu si pe urma, spre a-I multumi pentru ajutorul dat. Tertulian (160-240) marturiseste ca cei dintai crestini, ca si cei din vremea lui, obisnuiau sa se inchine facand semnul crucii: “inainte si in timpul treburilor, intrand si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, noi ne insemnam fruntea cu semnul crucii”309 (Tertulian, De corona militis, c. 3, Migne, P. L., II, col. 99). Cine capata deprinderea sa se insemneze in toate imprejurarile cu semnul Sfintei Cruci se poate spune ca implineste cu prisosinta cuvantul Sfantului Apostol Pavel: „Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti” (I Cor. 10, 31). Deci, sa nu ne rusinam de crucea lui Hristos.Cultul Sfintei Cruci în crestinismde Pr. Prof. Dr. Ene Braniste

Printre cele dintâi si mai importante obiective ale cultului nostru relativ (de veneratie) se afla Sfânta Cruce, instrument binecuvântat al rascumpararii obstesti si individuale a oamenilor. Obiect de tortura si de groaza pentru pagâni, ca si pentru evrei ("Blestemat este cel ce spânzura pe lemn ...". Deut XXI, 23 si Gal. III, 13), Crucea a fost sfintita prin sângele dumnezeiesc scurs pe dânsa si a devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv si pricina de mândrie si de lauda pentru crestini. "Cuvântul de cruce este sminteala pentru iudei, nebunie pentru pagâni, dar pentru noi (crestinii) mântuire," spune Sf. Apostol Pavel (1 Cor. I, 18, 23). De aceea, spune el în alta parte, "mie sa nu-mi fie a ma lauda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos ..." (Gal. VI, 14. Comp. si Col. I, 20 si II, 14; Efeseni II, 16 s.a.).
Înca de la început s-a acordat deci un cult religios Sfintei Cruci, ca oricarora dintre sfintele relieve care aduceau aminte de jertfa mântuitoare a Domnului. Crucea este, într-adevar, cel dintâi obiect sfânt al religiei noastre, pe care istoria ni-l înfatiseaza clar ca bucurându-se de un cult relativ. Este adevarat ca Crucea originara - aceea pe care s-a rastignit Domnul - din pricina împrejurarilor istorice vitrege, care caracterizeaza istoria crestinismului primar, va ramâne pentru un timp data uitarii si îngropata sub temeliile templului pagân, prin a carui zidire împaratul Adrian cauta sa acopere urmele materiale ale evenimentului Crucificarii si Învierii lui Hristos. Dar cinstirea semnului sfânt al Crucii era asa de generala în primele trei secole, încât ea nu avea adversari decât pe pagâni. Într-adevar, unul dintre obiectivele atacurilor pagâne împotriva religiei celei noi era "adorarea" crucii de catre crestini care scandaliza mentalitatea pagâna si pe care pagânii, neîntelegând-o, o rastalmaceau si o denaturau, numind în derâdere pe crestini adoratori ai Crucii (spaurolatrai, crucicolae). Dar tocmai atacurile acestea constituie astazi dovezi indirect despre existenta unui cult crestin al Crucii în acea vreme. Apologetii crestini din secolele II si III sunt nevoiti sa raspunda si sa restabileasca adevarul, justificând cinstirea Crucii; asa fac, de exemplu, Tertulian, Minucius Felix, Origen s.a. Ceva mai târziu (sec. IV), printre ultimii si cei mai înversunati adversari ai Crucii, îl aflam pe imparatul Iulian Apostatul, care reprosa crestinilor: "Voi venerati lemnul gol al Crucii, facând semnul ei pe frunte si înscriindu-l la intrarea caselor voastre ...".

Dar nu lipsesc nici dovezile directe despre încrederea, cinstea si respectul cu care crestinii înconjurau Sfânta Cruce în primele trei secole. Pe la sfârsitul secolului II si începutul secolului III, Tertulian numeste pe crestini cinstitori ai Crucii (Crucis religiosi). Cele mai vechi acte martirice arata pe martiri pecetluindu-se cu semnul Sfintei Cruci în clipele dureroase ale judecatii si patimirii lor sau închinându-se spre locul în care le apare Sfânta Cruce în viziunile lor. Un mod de a exprima pretuirea fata de Sfânta Cruce era întrebuintarea deasa a semnului ei în numeroase împrejurari si momente din viata crestinilor (la desteptarea din somn, la culcare, la masa, la munca etc.), despre care ne încredinteaza, de ex., Tertulian si Origen, precum si purtarea ei ca amuleta protectoare de catre crestini.

Trecând de la textele literare la monumente, arheologia ne arata cât de des era reprezentat semnul Sfintei Cruci în inscriptii, picturi, sculpturi, gravura obiectelor portative (pe relicvarii, bijuterii, lampi, inele, monezi, sigilii etc.), dintre care multe s-au pastrat pâna azi. Din pricina situatiei speciale a crestinismului în primele trei secole, semnul Sfintei Cruci e reprezentat însa, de obicei, pe cele mai vechi monumente, în forme deghizate sau în simboluri, ca de ex., ancora, tridentul, litera greceasca T (Crux commissa) sau monogramul, în diferitele lui variante (Crux decussata, C sau CI etc.), care se întâlnesc pe numeroase monumente funerare din epoca persecutiilor. Prima reprezentare sigura datata a Crucii pe un monument crestin apare incizata pe peretele unei case din Herculanum, înainte de anul 79; alta o gasim mai târziu în inscriptia de pe un altar din Palmiria, din anul 134. În inscriptiile si epitafele din picturile catacombelor gasim de vreo 20 de ori semnul Crucii, iar ultimele descoperiri arheologice din Palestina ne-au adus noi marturii ca semnul crucii era folosit ca simbol crestin pe osuarele din necropolele apartinând chiar membrilor primei comunitati crestine din Ierusalim.

Din sec. IV înainte, cinstirea Crucii din devotia particulara crestina ia o mare dezvoltare si începe sa se manifeste în chip public, trecând în cultul obstesc si oficial al Bisericii. La aceasta au contribuit îndeosebi doua evenimente istorice:

Cel dintâi e aparitia minunata pe cer a semnului Crucii, prin care împaratul Constantin cel Mare câstiga biruinta împotriva lui Maxentiu (312); faptul acesta determina pe împarat si pe succesorii lui sa desfiinteze prin legi speciale pedeapsa rastignirii pe cruce, obisnuita pâna atunci la romani. De aici înainte, semnul Crucii ia locul vechilor embleme pagâne (dragonul sau altele) pe steagurile ostasilor (labarum), pe scuturile lor, pe diademele si sceptrul împaratilor, pe monezi si acte oficiale, pe diptice etc.; îl gasim însa si pe monezi ale regilor din provinciile periferice ale imperiului, crestinate mai de mult, cu un secol înaintea lui Constantin cel Mare.
Al doilea fapt determinant în evolutia ulterioara a cultului Sfintei Cruci a fost descoperirea (dezgroparea) Crucii originare, pe care a fost rastignit Domnul; descoperirea a avut loc pe la 326 si se datoreste staruintelor Sfintei Elena, conform unei traditii pioase, consemnata la multi scriitori si Parinti bisericesti din secolele IV-V, ca de ex., istoricul Eusebiu, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim, Teodoret, Rufin, Socrate Scolasticul, Sozomen s.a. Toti acestia vorbesc si despre cultul dat atât Sfintei Cruci întregi cât si particelelor ei, dispersate în lumea întreaga înca din sec. IV, precum atesta Sf. Chiril al Ierusalimului; acestea erau mult cautate, îmbracate în aur si argint si purtate la gât, ca o bijuterie de mare pret, spun Sf. Ioan Gura de Aur si Sf. Paulin de Nola. "Intreaga Biserica din toata lumea venereaza cuiele cu care a fost tintuit Hristos si lemnul cinstit al Crucii", spune diaconul Rusticus.

Îndata dupa descoperirea adevaratei Cruci, cinstirea ei a fost încadrata în cultul liturgic al Bisericii. Punctul de plecare al acestui cult public si oficial al Sfintei Cruci a fost sfintirea din 13 septembrie 335 a marii biserici zidite de imparatul Constantin cel Mare pe locul Calvarului si al Îngroparii Domnului (vestita biserica a Sfântului Mormânt, sau Martyrion, cu basilica Sfintei Cruci), în care a fost depusa, tot atunci, spre pastrare, cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperita de curând. Vederea, atingerea si cinstirea acesteia deveni unul din obiectivele de capetenie al multimilor de pelerini care începura sa se îndrepte de acum înainte catre Locurile Sfinte. Expunerea (aratarea) si venerarea liturgica (publica si solemna) a Sfântului Lemn avea loc la început de doua ori pe an: o data la 13 septembrie (ziua în care, precum spune pelerina apuseana Egeria, a fost aflata Sfânta Cruce) si a doua oara în Vinerea Patimilor. Ceremoniile sfinte care aveau loc în aceste doua zile la Ierusalim le descrie pe larg, spre sfirsitul secolului IV, pelerina Egeria.

Mai târziu, din pricina afluentei crescânde a credinciosilor, venerarea generala, solemna, a Sfintei Cruci se facea în trei zile consecutive din Saptamâna Patimilor: Joi, Vineri si Sâmbata.
Restituirea Sfintei Cruci, furate la 614 de catre regele Chosroes al persilor, si depunerea ei solemna (la 629-630) de catre împaratul Heraclius în biserica Sf. Mormânt din Ierusalim adauga o noua stralucire cultului public al Sfintei Cruci. Dupa cinci ani (634), din pricina pericolului crescând al invaziilor arabe asupra Pamântului Sfânt, tot împaratul Heraclius aduce Sf. Cruce la Constantinopol, depunând-o în Biserica Sf. Sofia. Parti mici din ea se afla împrastiate în toata lumea crestina (unele din ele ajungând si în tara noastra).

Prin veacurile VII-VIII, ceremonia liturgica a expunerii si venerarii publice si solemne a Sfintei Cruci, din Vinerea Patimilor, a fost importata si în Apus.

Cât priveste întrebuintarea generala a semnului Sfintei Cruci si veneratia obsteasca de care se bucura el în toata lumea crestina din secolele III-IV înainte, e amintita de numerosi Sf. Parinti si scriitori bisericesti, dintre care amintim pe: Clement din Alexandria. Sf. Ciprian, Origen, Sf. Ioan Gura de Aur, Asterie al Amasiei, Teodoret, Fericitul Augustin s.a. Dupa încetarea persecutiilor, Crucea disimulata în simboluri si Crucea monogramatica cedeaza cu încetul locul Crucii simple, latine sau grecesti. Din sec. V înainte, pietatea artistilor crestini începe sa împodobeasca figura Crucii cu flori si piese scumpe (Crux gemmata), asa cum o întâlnim în desene din catacombe, în celebrele mozaicuri din basilicile italiene zugravite în acest timp (San Vitale, Sant'Apolinarie Nuovo si Mausoleul Gallei Placidia din Ravena, Sf. Pudentiana din Roma s.a.), sau pe sarcofagele pastrate în muzeul Lateran din Roma.

Din sec. VI înainte, devine frecvent Crucifixul (Crucea cu chipul Mântuitorului rastignit pe dânsa), care lua o mare dezvoltare mai ales în arta si pietatea apuseana. Legi ale împaratilor Teodosie si Valentinian au interzis sculptarea, pictarea sau gravarea semnului Sfintei Cruci în locuri necuviincioase sau în care ar fi riscat sa fie profanat prin calcarea cu picioarele, ca de ex., pe pardoseala bisericilor, dispozitie pe care mai târziu a consfintit-o si Sinodul trulan (692), prin canonul 73.

Sinodul VII ecumenic (Niceea 787), completat de sinodul local din Constantinopol de la 869, formuleaza apoi oficial doctrina exacta a Bisericii în ceea ce priveste cultul Sfintei Cruci si al sfintelor icoane, precizând ca cinstirea data icoanelor trebuie sa fie egala cu cea data Sfintei Evanghelii si Sfintei Cruci. Dupa aceasta epoca, cinstirea Sfintei Cruci lua un mare avânt si constatam, mai ales în cultul bizantin, noi forme si mijloace de a se manifesta, ca de ex., slujbele speciale alcatuite în cinstea si spre lauda ei (ca Acatistul Sfintei Cruci, vezi Ceaslovul Mare), care se adaugara la cele mai vechi, ale sarbatorilor închinate Sfintei Cruci, sau diferitele rugaciuni si imne (canoane, condace, stihuri, tropare etc.), compuse de inspiratii imnografi în acelasi scop si încadrate treptat în rânduiala diferitelor slujbe sfinte din cartile ortodoxe de slujba. Asa sunt, de ex., cintarile din Octoih, pentru cele doua zile ale saptaminii care au fost închinate amintirii si cinstirii deosebite a Sfintei Cruci si a Patimilor, adica Miercurea si Vinerea. Prezenta nelipsita a Sfintei Cruci în toate lucurile scumpe evlaviei crestine: în sfintele locasuri (mai ales în sfântul altar si deasupra tâmplei sau catapetesmei), în casele credinciosilor, la mormintele mortilor din cimitrie, la margini si raspântii de drumuri sau în locuri unde s-au întâmplat nenorociri ori fapte memorabile (crucile memoriale sau troitele de lemn sau de piatra, asa de larg raspândite mai ales la noi, românii), constituie o alta dovada a pretuirii si respectului cu care evlavia ortodoxa a înconjurat totdeauna semnul sfânt al Jertfei Domnului si al mântuirii noastre.

Cinstirea Sfintei Cruci în pietatea crestina particulara si în cultul liturgic (public) al Bisericii s-a manifestat, precum am vazut pâna acum, prin numeroase forme, ca de ex.: facerea semnului Crucii sau închinarea si invocarea ei în diverse împrejurari si momente, venerarea lemnului Sfintei Cruci, pelerinajele, zidirea de biserici închinate Sfintei Cruci, ca cele ridicate în sec. IV la Ierusalim si Roma, cuvântari si imne de lauda în cinstea Sfintei Cruci s.a. Dar cea mai importanta forma este aceea a sarbatorilor, adica a zilelor liturgice anume orânduite de Biserica spre venerarea (cinstirea si închinarea) Sfintei Cruci, despre care am si pomenit, pe scurt, pâna acum, referindu-ne la trecut.

Sarbatorile Sfintei Cruci în cultul ortodox Cea mai veche si mai importanta dintre sarbatorile ortodoxe închinate cinstirii Sfintei Cruci este Înaltarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie, pe care, precum am vazut, unii o numara între praznicele împaratesti. În aceasta zi sarbatorim de fapt amintirea a doua evenimente, deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci, despre care am pomenit mai înainte, si anume: 1. Aflarea Crucii pe care a fost rastignit Mântuitorul si înaltarea ei solemna în vazul poporului, de catre episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie din anul 335. 2. Aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la persii pagâni, la anul 629, pe timpul împaratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim, dupa ce patriarhul Zaharia a înaltat-o în vazul credinciosilor, la 14 septembrie 630. Dupa marturia unei cronici anonime, sarbatoarea Înaltarii Sfintei Cruci ar fi luat fiinta în anul 335; în acel an, în ziua de 13 septembrie, a avut loc sfintirea celebrei basilici construite de împaratul Constantin cel Mare deasupra mormântului Domnului (Marturiou, Martyrium), iar a doua zi, fiind adunati acolo cu acel prilej multi episcopi si credinciosi, episcopul Macarie al Ierusalimului a aratat, pentru prima data, de pe amvonul bisericii, sfântul lemn al Crucii Rastignirii, pentru ca sa-l vada si sa-l venereze toti cei de fata. De atunci a ramas definitiv ziua de 14 septembrie ca sarbatoare a "Înaltarii" sau "Aratarii" Sfintei Cruci. Cu timpul, sarbatoarea principala de la 13 septembrie, adica aniversarea anuala a sfintirii bisericii lui Constantin, care prilejuise înaltarea solemna a Sfintei Cruci, a ramas în umbra si, desi a fost celebrata prin slujba zilei, care figureaza înca în Mineiul ortodox pe septembrie (la ziua de 13), ea a ramas ca o simpla inainte-praznuire a sarbatorii Înaltarii Crucii, de a doua zi (14 septembrie), pe care a trecut accentul principal. La aceasta s-a adaugat si amintirea aflarii Sfintei Cruci, care se sarbatorea pâna atunci la date diferite: la unii în Vinerea Patimilor, la altii în Lunea Pastilor. Cu toate ca pelerina apuseana Egeria afirma ca aflarea Crucii a avut loc în aceeasi zi în care s-a sfintit biserica Sfântului Mormânt, adica la 13 septembrie, se pare ca, la început, Aflarea Sfintei Cruci si Înaltarea Sfintei Cruci au fost sarbatori separate si serbate la date diferite, asa cum, de altfel, le gasim înca pâna astazi la unele popoare crestine. Astfel, pe când Înaltarea Sfintei Cruci se sarbatoreste pretutindeni (inclusiv la catolici) la 14 septembrie, Aflarea Sfintei Cruci e sarbatorita în Biserica apuseana la 3 mai: Inventio Sanctae Crucis, sarbatoare care asociaza cultul Crucii cu Festivitatile pascale, fiind la origine aniversarea anuala a sfintirii basilicii Sfintei Cruci din Roma, zidita de Sfânta Elena în amintirea Crucii salvatoare, care se aratase pe cer fiului ei. Aici Sf. Elena a adus apoi o parte din lemnul Sfânt al Crucii descoperite de ea, care se pastreaza pâna acum. La abisinieni si în Biserica din Alexandria, Aflarea Crucii se serbeaza la 4 mai, iar la copti si la arabi la 6 martie. Ca o reminiscenta a vechii sarbatori a Aflarii Sfintei Cruci (de la 6 martie), trebuie privita în calendarul ortodox de azi Duminica a treia din Paresimi, numita a Sfintei Cruci. Fiind sarbatoare de origine palestiniana, la început Înaltarea Sfintei Cruci avea un caracter local. Serbarea ei era limitata la Ierusalim, unde, precum am vazut, se pastra lemnul Crucii Rastignirii, de la descoperirea lui pâna la 634 (635), când a fost dus la Constantinopol. Procesiunea solemna, prin care se cinstea odinioara Sfânta Cruce în Cetatea Sfânta, s-a pastrat de altfel acolo pâna astazi în rânduiala slujbei din ziua de 14 septembrie. Cu timpul, sarbatoarea s-a întins si în partile Constantinopolului (sec. V), unde ceremonialul ei a primit o noua stralucire si dezvoltare, mai ales din sec. VII, de când Sf. Lemn a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (634-635), generalizându-se treptat, pâna prin sec. VI, în toata Biserica de Rasarit. În calendarul roman, sarbatoarea a fost introdusa de papa Serghie I (687-701), care era antiohian de origine, iar în Biserica Armeana, Înaltarea Sfintei Cruci face parte dintre primele cinci sarbatori mai mari si are data variabila, fiind sarbatorita în Duminica cea mai apropiata de 14 septembrie (între 11-17 sept.). Spre deosebire de alte praznice împaratesti, Înaltarea Sfintei Cruci se serbeaza cu post, pentru ca ea ne aduce aminte de Patimile si moartea Mintuitorului.

A doua sarbatoare importanta a Sfintei Cruci este Duminica a treia din Postul Pastilor, numita Duminica Crucii, cu data variabila, instituita la Constantinopol în sec. VIII.

Caracteristica slujbei din aceste doua sarbatori principale ale Sfintei Cruci este ritualul scoaterii solemne si venerarii sau închinarii Sfintei Cruci, care are loc între Utrenie si Liturghie. El înlocuieste si aminteste ceremonia liturgica a expunerii (aratarii sau înaltarii) solemne si a venerarii generale a Sfintei Cruci, care avea loc odinioara la Ierusalim, apoi si la Constantinopol, în Vinerea Patimilor din cultul bizantin, dar a pierdut din importanta si stralucirea de odinioara, fiind eclipsata de ritualul posterior al Prohodului; în schimb, si-a pastrat amploarea si importanta din vechime la sirieni, la coptii egipteni si la armeni.

În calendarul ortodox mai avem înca doua sarbatori, mai putin importante, ale Sfintei Cruci (fara serbare), si anume:

Ziua de 1 august, care coincide cu începutul postului Sfintei Maria si se numeste Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei si de viata facatoarei Cruci, în amintirea liberarii minunate a grecilor din robia saracinilor, pe timpul împaratului Manuel Comnean (sec. VII), cu ajutorul Sfintei Cruci. La Constantinopol se serba prin procesiunea cu lemnul Sfintei Cruci. În unele biserici (rusesti) se face sfintirea apei mici.

Alta sarbatoare (fara tinere) a Sfintei Cruci este la 7 mai, când praznuim pomenirea aratarii semnului Sfintei Cruci pe cer în timpul împaratului Constantin (fapt petrecut probabil la 351 si relatat într-o scrisoare a Sfântului Chiril al Ierusalimului catre împaratul Constantin). Slujba zilei aminteste acest eveniment, slavind Sfânta Cruce (vezi Mineiul pe mai, ziua 7).

În cadrul Octoihului, avem, de asemenea, doua zile pe saptamâna consacrate cinstirii speciale si permanente a Sfintei Cruci în serviciul divin zilnic al Bisericii Ortodoxe, si anume miercurea si vinerea. În aceste zile, cântarile Octoihului de la toate glasurile, care se combina cu cele ale sfintilor din Minei, cinstesc Patimile Domnului si Crucea Rastignirii, instrumentul patimirii Lui si altarul pe care Iisus S-a adus pe Sine jertfa pentru mântuirea lumii.