ARHIM. IOIL KONSTANTAROS: Lectura apostolică la Duminica dinaintea Naşterii Domnului, 20 decembrie

Nu există pentru om o stare mai înaltă decât Credinţa. Fireşte, când vorbim despre Credinţă, nu înţelegem prin ea doar o acceptare generală a unui oarecare Dumnezeu impersonal, cum poate că mulţi tratează acest subiect. Noi o percepem ca pe o Credinţă într-un Dumnezeu personal, şi desigur Treimic, care în „explozia iubirii Sale”, creează pe om din „nefiinţă”, iar în cele din urmă, în ciuda îndepărtării şi a peregrinării lui, însuşi Creatorul său se face om, pentru a-l face pe om „dumnezeu după har”.

Şi este atât de uriaşă adâncimea şi atât de uluitoare înălţimea şi lăţimea capitolului Credinţei, din această clipă a Creaţiei până la sfârşitul istoriei, încât vrând-nevrând fiecare om se va confrunta cu el. Şi sunt atât de multe personalităţile care de-a lungul veacurilor au trăit realitatea acestei Credinţe conştiente, încât de-Dumnezeu-insuflatul apostol, „în mod doveditor” aminteşte câteva nume care luminează acest drum binecuvântat al poporului lui Dumnezeu până în momentul „naşterii lui Hristos”.

Şi pentru a arăta în chip viu acest adevăr, împreună cu lectura din Apostol, care ne prezintă marea credinţă a drepţilor din Vechiul Legământ, Sfânta Evanghelie ne descoperă pe strămoşii după trup ai Domnului nostru Iisus Hristos. Cu răsuflarea tăiată îi urmărim în înţelesurile dense ale bogatului text de-Dumnezeu-insuflat pe acei bărbaţi vrednici de minunare, care prin credinţa lor vie în Atotputernicul Dumnezeu, au demonstrat că credinţa şi iubirea în Dumnezeul şi Domnul personal sunt o insuflare uluitoare şi o putere unică, care pot să depăşească şi să învingă orice piedică în drumul vieţii. Cu precădere, unii din aceştia, precum Avraam, David, Samuil, profeţii, Daniil şi cei trei tineri, trebuie să fie modelele noastre şi să ne insufle. Şi va trebui să fim inspiraţi din credinţa lor proverbială pentru că fiecare epocă – deci şi în epoca noastră – Adevărul costă cât nu putem să ne imaginăm…

Poate că unii vor pretexta că atunci era o epocă a idolatriei. Da, aşa era atunci, dar poate cineva care se pretinde realist, să nege că şi în epoca noastră modul de viaţă idolatru revine şi este evident în unele situaţii, dar şi foarte perfid în multe altele, de unde nevoia în ziua de azi a unei mai mari râvne şi curaj şi duh de mărturisire a Credinţei Ortodoxe?

Să fim sinceri şi să recunoaştem, iubiţilor. Din nefericire, cei mai mulţi dintre credincioşii de astăzi suntem lipsiţi foarte mult de fervoarea credinţei noastre. Chiar dacă astăzi trăim în epoca harului. Chiar dacă suntem mădulare ale Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, adică ale Unicei Biserici, cu toate acestea suntem atât de mici în faţa acelor oameni mari. Ne clătinăm foarte, foarte uşor şi ne pierdem. Credinţa noastră este în unele situaţii cu totul anemică. Se aseamănă cu o mică flacără care tremură să se stingă şi este gata să dispară.

Oare trebuie să aducem exemple? Cu durere să atingem una din rănile noastre puroinde. Există creştini, laici, dar şi clerici (!), care „au cunoştinţa bunei credinţe” şi, desigur, poate că şi cunosc înalta teologie şi patristică şi isihastă, însă care, atunci când vine vremea să trâmbiţeze unicitatea Credinţei noastre, atunci îi vezi că tremură ca „frunzele de toamnă”. Există creştini (?) care, atunci când lucrurile „merg bine”, se prezintă drept adevăraţi fii ai Bisericii. Când însă este nevoie, fireşte, nu să-şi dea sângele lor, ci doar să îşi pună o simplă semnătură pe un text de protest sau de mărturisire, o, atunci!, „leii” mobilizează toate „argumentele lor teologice”, adică argumentele laşităţii, superficialităţii şi ale dezechilibrului duhovnicesc care-i caracterizează, şi printr-o transfigurare ovidiană, se transformă în „iepuri”. Şi îi judecă în continuare pe acei credincioşi care, în ciuda lipsurilor lor (lucru omenesc de altfel), demonstrează însă că în realitate Îl iubesc pe Domnul Iisus Hristos, Îl mărturisesc şi sunt gata să îşi ofere pentru dragostea Lui şi însăşi viaţa lor. Faptul că astfel de oameni – chiar dacă deţin cele mai înalte funcţii bisericeşti – singurul lucru pe care reuşesc să-l facă este să decadă în conştiinţa creştinilor ortodocşi vii, adică să piardă buna-mărturie din afară, nu mai trebuie să-l subliniem.

Aceasta este „lumină de Fanar”… («Φως- Φανάρι»…)

În punctul acesta să subliniem doar că diferitele folcloruri şi ajururi[1] teologice, şi nu doar mantale, nu reuşesc în niciun caz să acopere căderea şi sinistrul demon al laşităţii, care sălăşluieşte în inimile lor. Desigur laşitatea este vârful icebergului… Şi pentru că s-ar putea ca pricinile acestei situaţii tragice să nu fie atât de clare celor laşi, dar şi mioapelor priviri ecumeniste, este bine să se audă pentru încă o dată, înfricoşătorul cuvânt al cărţii Apocalipsei, care îl mustră pe episcopul de Laodiceea:

„Te sfătuiesc să cumperi de la mine aur lămurit în foc ca să-ţi ungi ochii şi să vezi”, ca să-ţi dobândeşti lumina (Apocalipsa 3, 18).

Şi, în plus, noi toţi să studiem mai în profunzime cuvântul Celui care ţine cele şapte stele în dreapta Sa şi care păşeşte în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur. Să fie studiat de către toţi aceia care, deşi par că încep corect, în continuare, din nefericire, se abat din drumul lor, şi acest cuvânt:

„Adu-ţi aminte deci de unde ai căzut şi pocăieşte-te şi fă faptele cele dintâi…” (Apocalipsa 2, 5).

Dar să ne abatem de la imaginea sumbră a căderii, fraţii mei, şi să ne întoarcem iarăşi privirea spre bărbaţii Credinţei din pericopa noastră apostolică. Să ne veselim de Harisma Mărturisirii. Este atât de mare sfinţenia acestor chipuri, încât textul sfânt demonstrează printr-o singură frază înălţimile uluitoare ale sfinţeniei pe care ele o dobândesc prin mărturisire, mucenicie, asceză şi în general prin toată lupta pentru Credinţă:

„(ei) de care lumea nu era vrednică”.

Adică:

„De aceşti sfinţi bărbaţi nu era vrednică, nici putea să se compare cu ei lumea întreagă”.
Şi din adâncuri de veacuri, referitor la această expresie, se aude glasul celui prigonit pentru dreptate şi adevăr, al Sfântului Ioan Gură de Aur:

„Chiar dacă ai cerceta lumea întreagă, nu vei găsi mai chinuiţi şi mai slăviţi ca ei”.
Cu adevărat cutremurător Adevăr, dar şi cât atinge coardele subţiri ale inimilor noastre!? Şi cât ne mişcă Adevărul dogmatic cu care se încheie sfânta lectură! Toţi aceştia, chiar dacă sunt lăudaţi pentru minunata lor credinţă, nu s-au desfătat încă de slava cea cerească. Pentru că Dumnezeu a rânduit ceva mai bun pentru noi. Să ne desfătăm de răsplata moştenirii veşnice toţi credincioşii împreună, adică şi noi împreună cu ei, după cea de-A Doua Venire a Domnului.

Fie ca prin mijlocirile acestor sfinţi şi mari bărbaţi, Domnul, a Cărui naştere peste puţine zile o vom sărbători, să ne dăruiască marele Dar al Credinţei; al Neprihănitei noastre Credinţe Ortodoxe şi împreună cu acesta, ceea ce este nedespărţit de Credinţă, Darul Mărturisirii; acest Dar care îl face pe credincios autentic şi puternic, dar şi vrednic de veşnica Împărăţie. Amin.

(traducere din greacă: ierom. Fotie)