Meditatie la Duminica Vamesului si a Fariseului. Parintele Petroniu Tanase (Schitul Prodromul, Muntele Athos)

Cea dintai Duminica, a Vamesului si Fariseului, care ne prega­teste pentru Postul Mare, Sfintii Parinti au mai numit-o "vestitoare" a luptelor celor duhovnicesti, pentru ca prin ea, ca o trambita, ni se ves­teste pregatirea de razboi impotriva diavolilor, in postul care vine.

Primul semnal al acestei pregatiri de lupta ni-l dau cele trei stihiri, care se canta indata dupa Evanghelia Utreniei: "Usile pocaintei...", "Cara­rile mantuirii...", si "La multimea faptelor mele celor rele...", stihiri care ne umplu de umilinta si ne rascolesc inimile. In lumina lor ne vedem cu sufletul si cu trupul intinate de multimea faptelor celor rele pe care le-am facut; cu viata de pana acum irosita in lenevire, iar ziua infricosatei judecati apropiindu-se inspaimantatoare. Ce vom face? Adanca mahnire si cutremurare ne cuprinde si ne umbreste sufletul. Dar in acelasi timp se iveste si o raza de nadejde; milostivirea cea nemasurata a lui Dumnezeu, puternicele rugaciuni ale Maicii Domnului si lucrarea curatitoare si innoitoare a Pocaintei, ale carei usi se deschid acum. Nadejdea ne intareste si ne da indrazneala sa strigam cu zdrobire de inima ea si Proorocul David: "Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta!"

Cele trei stihiri ne pleaca spre pocainta si totodata ne invata cum sa o facem: Intorcandu-ne la noi insine si cugetand la viata noastra paca­toasa; cu cutremur si cu teama de infricosata judecata; cu nadejde si incredere in dumnezeiasca milostivire. Simtamintele de teama si nadejde, care ni le trezesc aceste stihiri, trebuie sa ne insoteasca nelipsit de-a lungul intregului Post; de aceea le vom auzi de acum inainte la Utrenia fiecarei Duminici pana la Duminica a cincea. Al doilea semnal de pregatire ni-1 da pilda evanghelica a Vamesului si Fariseului (Lc. 18, 10 - 14), la care cantarile si citirile Vecerniei si Utre­niei mereu ne vor indemna sa cugetam: " Sa nu ne rugam ca fariseul, fra­tilor, ca tot cel ce se inalta pe sine, se va smeri. Ci sa ne smerim inaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vamesul strigand; Dumnezeule, milostiveste- Te spre noi pacatosii !" Sau:" Fariseul, biruindu-se de slava desarta, s-a lipsit de bunatati; iar vamesul, prin pocainta s-a invrednicit de daruri...".

Precum ne talcuieste sinaxarul duminicii, pilda ne pune inainte doua asezari sufletesti: aceea a vamesului, pe care trebuie sa tindem s-o ago­nisim si cealalta a fariseului, de care se cuvine sa ne ferim si sa fugim, pentru ca smerenia si pocainta vamesului sunt puternica intr-armare impotriva diavolilor, iar mandria si inaltarea fariseului, inceput si izvor a tot pacatul. Caci prin mandrie a cazut diavolul si tot prin ea Adam a fost izgonit din Rai; iar toata tamaduirea a venit prin smerenie, prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care a luat chip de rob si a rabdat moarte de ocara pe Cruce.

Pilda ne arata pe viu acest lucru. Fariseul era om drept, iar vamesul om pacatos. Acesta insa, prin smerenie, s-a intors mai indreptat decat acela la casa sa. Recunoscandu-si pacatul, vamesul a dobandit dreptatea, fara osteneala si degrab; si ca el toti cei ce s-au smerit, precum ne arata si minunata cantare de la vecernia Duminicii: " Atottiitorule, Doamne, stiu cat pot lacrimile! Ca pe Ezechia l-au scos din portile mortii, pe cea pacatoasa au mantuit-o din pacatele cele de multi ani, iar pe vamesul mai presus decat pe fariseul l-au indreptat". Iata, dar, ca smerenia curata degrab si usureaza povara pacatului, precum insusi Domnul o spune: "Tot cel ce se smereste se va inalta" (Luca 18, 14).

Dar inaltarea prin smerenie este mai mult decat curatire de pacate, indata ce omul se curata de pacat incepe sa lucreze harul, care salas­luieste intru el si pe care pacatul nu-l lasa sa lucreze. De aceea Apostolul spune ca: "Domnul, celor smeriti le da har" (I Petru 5, 5). Smerenia face lucrator harul din om, iar lucrarea harului este felurimea cea bogata a tuturor virtutilor. Asa cum mandria este izvor a toata rautatea, smerenia este izvorul a toata virtutea; pe de o parte ca usuca raul de la izvor, ca ceea ce este potrivnica inindriei; iar pe de alta parte este prielnica cres­terii tuturor virtutilor.

Lucrarea smereniei insa nu se opreste aici. Intocmai ca si bogatia pamanteasca, bogatia cea duhovniceasca a virtutilor este primejduita de talharii cei nevazuti, diavolii. Cum ne fura ei rodul faptelor bune, ne-o spune Sfantul Maxim Marturisitorul: "Cand omul se straduieste cu vir­tutea si constiinta duhovniceasca, se apropie de el diavolul mandriei, al slavei desarte, al dorintei de a placea oamenilor si al fatarniciei, care nu numaica nu-l impiedica de la virtute, ci il si ajuta cu prefacut viclesug, pentru ca apoi sa-l traga spre cele de-a stanga." (Rasp. Thalasie 56, Filoc. III). Se apropie viclenii de lucratorul virtutii si-i soptesc: "Mari lucruri faci! postesti, te rogi, te nevoiesti, faci milostenie, esti mai presus decat cei­lalti oameni". Daca omul ia aminte si incepe sa se increada in sine, sa se inalte, cade ca fariseul cel drept dar laudaros, isi pierde rodul ostene­lilor, fiindca "tot cel ce se inalta se va smeri" (Luca 18, 14).

Este adevarat ceea ce spun necuratii cu viclesug, ca mare lucru face cel ce savarseste binele, pentru ca toate faptele bune sunt mari si vrednice de cinste. Dar sunt asa nu pentru ca le face omul, ci pentru ca sunt roade ale Duhului Sfant, fara de care nu putem face nimic. De aceea ne invata Domnul: " Chiar daca ati face toate faptele bune, sa ziceti: slugi netrebnice suntem, caci am facut ceea ce eram datori sa facem" (Luca 17,10).

" Lucreaza si pazeste" ne invata Sfintii Parinti. Lucreaza toate fap­tele bune, dar nu fii fara de grija de rodul lor, ci pazeste-l de tilharii cei nevazuti. Iar puterea nebiruita impotriva lor si camara cea mai sigura pentru comorile cele duhovnicesti, de care nu se pot apropia talharii-diavoli, este smerenia. Odata Cuviosul Antonie a vazut toate cursele vraj­masului ca o mreaja intinse pe pamant si suspinand, a zis: "Oare cine poate scapa de ele?". Si a auzit un glas zicand: "Smerenia". Altadata, diavolul ii spune Cuviosului Macarie cel Marc: "Multa sila imi faci, Macarie, si n-am nici o putere asupra ta. Caci iata, orice faci tu, fac si eu; postesti tu, dar eu nu mananc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm nicidecum; numai cu un lucru ma biruiesti tu". Si l-a intrebat Awa Macarie:"Care este acel lucru ?" A raspuns diavolul: "Smerenia ta. Din cauza ei nu am nici o putere asupra ta ."

Iata dar, cat de minunate daruri are smerenia: curata cu lesnire tot pacatul; este prielnica cresterii virtutilor; este camara nefurata a faptelor bune si arma nebiruita impotriva mandrilor diavoli. De aceea nici nu se putea mai potrivita pregatire pentru sfintita patruzecime decat indemnul la smerenie. Caci ce facem noi in vremea postului? Ne curatam de pacate prin pocainta si smerenie, ne straduim la savarsirea faptelor bune, ne silim sa pazim nefurat rodul duhovnicestilor nevointe si sa ne razboim cu duhurile rautatii. Or, pe toate acestea le implineste smerenia cu multa lesnire.

Dar lucrurile acestea nu le facem numai in Postul Mare. Toata viata pamanteasca este lupta cu duhurile rautatii, curatire de pacat si impo­dobire cu virtuti. De aceea intotdeauna si nu numai in post avem tre­buinta de smerenie. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a dat multe inva­taturi mantuitoare, aratandu-ne El Insusi cu pilda cum sa le facem. Ne-a iubit mai presus de orice si ne-a invatat sa ne iubim si noi la fel: "Asasa va iubiti unii pe altii, precum v-am iubit Eu" (Ioan 13, 14); apoi s-a dat pilda de smerenie, zicand: "Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima " (Mat. 11, 19).

Toata viata Domnului este o neintrerupta si negraita smerenie. S-a nascut smerit in grajd de vite, a trait smerit, a murit mai mult decat smerit. "S-a smerit luand chip de rob pana la moarte de Cruce" (Filip. 2, 8). De aceea, Sfantul Isaac Sirul a numit smerenia "vesmant al Dumnezeirii", ca una cu care Domnul a fost imbracat in toata viata sa pamanteasca. Dar nu numai ca a fost imbracat cu ea, ci El insusi a fost intruparea smereniei, incat putem spune ca El este "Smerenie", precum este "Dragoste".

Indemnandu-ne sa invatam de la El smerenia, Mantuitorul ne-a aratat in toata viata Sa ce este smerenia si ne-a lasat-o drept cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Despre aceasta cale a sme­reniei auzim la otpustul din Joia Mare: "Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru, Cela ce din nemasurata Sa bunatate, ne-a aratat noua calea cea mai buna, adica smerenia, cand a spalat picioarele ucenicilor si s-a smerit pentru noi pana la Cruce si la ingropare . . .". Ne-a lasat deci smerenia drept cea mai buna cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Cu adevarat, cea mai buna cale, pentru ca am vazut de cate daruri ne invredniceste smerenia. De aceea si Parintii Patericului spuneau: "Fara smerenie nu-i nadejde de mantuire" sau "Smerenia este cununa de pietre scumpe a monahului". Iar Avva Dorotei zice:" Mai mult decat orice, avem trebuinta de smerenie".

Dar prin bogatia de daruri aratata mai sus, smerenia mai are inca unul si mai mare. Ni-1 arata Mantuitorul cand zice; "Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 19). Viata aceasta pamanteasca este plina de durere si suspin. "In lume necazuri veti avea", ne spune Domnul (Ioan 16, 33), iar Apos­tolul adauga: "Cu multe scarbe ni se cade sa intram intru imparatia lui Dumnezeu" (Fap. Ap. 14, 22). Abia la sfarsitul ei, nadajduim sa mergem "unde nu este durere nici intristare nici suspin", sa dobandim odihna si pacea mult dorita si negasita pe pamant. Domnul insa ne-a incredintat ca si aici, pe pamant, putem avea odihna sufletelor noastre si anume prin smerenie si blandete.

Oare nu este semn al vremii noastre aceasta zbuciumare, framantare, istovire, cautare si neurastenizare a omului? Doctorii prescriu tuturor bolnavilor odihna si liniste. S-au facut "case de odihna" si "statiuni de odihna" pentru oameni neurastenizati; s-au inventat metode de odihnire, de relaxare incat parafrazand cuvantul avvei Dorotei, "omul de azi, mai mult decat orice, are nevoie de odihna! De ce nu o gaseste? "Invatati-o de la Mine cel smerit, ne indeamna Domnul, si veti avea odihna sufletelor voastre .". Prea increzator in puterile sale, prea laudaros cu ispravile sale, omul a uitat, a pierdut calea cea mai buna a smereniei, s-a instrainat de izvorul a tot binele si nu mai are odihna. Dar sufletul omenesc nu-si poate gasi odihna, fara numai in Dumnezeu (Fer. A.ugustin).

Smerenia insa ne asaza dintr-odata in starea fireasca a existentei noastre. Ea nu este o virtute printre celelalte, care sa se adauge la viata noastra duhovniceasca, ci este o asezare fundamentala a omului, care se vede in prezenta lui Dumnezeu, ii recunoaste atotputernicia, se uimeste in fata maretiei Lui, apoi isi vede micimea si nemernicia sa si recunoaste smerit ca tot ceea ce are si insasi existenta lui, este un dar al negraitei iubiri si milostiviri dumnezeiesti, fara de care nu poate face nimic.

Inceputul innoirii noastre nu se poate deci face altfel decat prin intrarea in randuiala, prin smerenie. De aceea pregatirea pentru sfantul si marele Post o incepem cu smerenia, ca sa traim in aceasta vreme si apoi cu ea sa calatorim de-a lungul intregii vietii acesteia, stiind ca numai calatorind pe cea mai buna cale vom avea odihna sufletelor noastre, in veacul de acum si in vecii vecilor.