ULTIMUL INCHINATOR

Sărbătoarea Sfântului Dimitrie Basarabov s-a încheiat. Într-adevăr, la Patriarhie s-au întâmplat minuni, după cum scriam într-un articol anterior, întrucât în acest an s-a înregistrat un numar record de pelerini. Toţi au remarcat acest lucru (până şi presa laică dezamăgită de mulţimea „fără şcoală") însă, noi ne-am gândit să surprindem ceva deosebit, şi am urmărit în mod special să demonstrăm, pe Lăcaşuri Ortodoxe, că rândul pelerinilor este practic interminabil, chiar dacă unii îşi doresc mult ca aceste manifestări să ia sfârşit, odată pentru totdeauna.

Aşa încât, în noaptea de marţi spre miercuri, am urcat pe Dealul Patriarhiei, pentru a observa „minunea". Pelerinii continuau să aştepte linistiţi (aproximativ 300 de persoane, alăturându-se încontinuu altele) - deşi temperatura scăzuse sub 10 grade - până când însă, din senin, un grup de jandarmi a început să instaleze unele garduri prin care să blocheze aşezarea altor persoane.Bineînţeles că, în 10 minute, s-au adunat 30 de credincioşi care, insistând să se alature celor aflati dincolo de gardul nou amplasat (repet, aceştia, aproximativ 300), au primit răspunsuri extrem de dure (adevărate grozăvii milităreşti) şi jignitoare, din partea jandarmilor „atât de obosiţi la acea oră şi supăraţi pe faptul că fuseseră ţinuţi peste program, fără vreun câştig suplimentar, serile anterioare" (după declaraţiile lor). Refuzul a durat aproximativ o oră, timp în care noi persoane se alăturau micii grupări.

Întrucât cuvintele de genul: „lăsaţi-ne că ştim noi, numai credincioşi nu sunteţi, veniţi şi parcă dacă staţi 18 ore aici, mare lucru faceţi, vă călcaţi în picioare între voi şi ziceţi că vă foloseşte închinarea. Asta e o aiureală, să treci sa te-nchini şi să stai la aşa rând... cu tine vorbesc femeie, nu cu nevastă-mea!" etc, nu mai conteneau, am hotărât să scoatem camera şi să filmăm. Am reuşit să surprindem astfel de vorbe şi imagini, alături de precizarea că: „Patriarhia si preotii au zis de fapt că nu mai are voie nimeni să se închine începând cu această oră (3:30 noaptea de marti spre miercuri?). Bineinteles că noi ştiam exact, din discuţiile pe care le avusesem în seara de dinainte, cu preoţii de la Patriarhie, că va fi permis accesul până spre prânz, miercuri (12:00) - când Moaştele Sfântului Apostol Pavel vor fi duse spre aeroport, sau oricum până când ultimul închinător va trece prin faţa raclei Sfântului Dimitrie Basarabov (garanţia Bisericii).

Dar, nu numai că nu s-a întamplat aşa ci, iritaţi de faptul că i-am filmat, jandarmii au sărit în mare viteză, ne-au inconjurat, îmbrâncindu-se unul în altul, pentru a se îmbrânci de fapt în noi, ne-au cerut camera de luat vederi şi, reclamând faptul că ei „nu sunt persoane publice, deci nu am avea dreptul să-i filmăm (?)", au şters materialele video din cameră, inclusiv unele care existau în memorie de dinainte - pentru garanţia lucrului bine făcut. Ameninţări, vorbe dure, „mergeţi cu noi!" etc... De ce, dacă respectau „ordinul" Bisericii? Dar cum să ne putem imagina că Biserica ar fi ordonat acest lucru şi ar fi interzis să se filmeze? Dacă nu erau „persoane publice" atunci ce căutau în toate imaginile în care fuseseră surprinşi pe camera de luat vederi „Trinitas"? Are rost să ne întrebăm aceste lucruri, adică să facem pe „proştii", exact asa cum ne considerau ei pentru faptul că stăteam spre închinare? Ruşinos. Tot la fel de ruşinos este şi faptul că doar un singur om dintre cei 30 pentru care intervenisem a sărit în ajutor, oferindu-şi şi el, de buna voie, buletinul spre înregistrare.

Imediat ce a realizat (cam peste vreo10 minute) gravitatea gestului făcut, locotenentul chemat de către jandarmi în ajutor şi-a mai îndulcit glasul, explicându-ne, ca unor elevi răi, că trebuie sa fim înţelegători şi că „asta este, că nu trebuia să se ajungă la aşa ceva şi că oricum nu aveam cum să surprindem cu camera mari minuni prin zonă". „De acest lucru, nu suntem siguri!", le-am răspuns.

Minunile, dealtfel, au început să apară: un Părinte Protopop (nimeni nu ştie cine şi de unde) a apărut la acea oră cu preoteasa şi ni s-a alăturat. Văzând că sunt încă discuţii, s-a îndreptat mergând în paralel cu rândul (nouă nu ni s-a permis), către părintele care miruia la raclă şi s-a întors, mutând apoi, cu ajutorul jandarmilor „duri", toate gardurile care întrerupeau rândul. De acum, oricine dorea se putea aşeza din nou, alături de grup. Şi oamenii continuau să apară (unii ieşeau de la servici, ora fiind deja 4 spre 5, alţii se duceau la lucru şi sperau să ajungă la raclă - pentru cei cu servici ştim cât de greu este să stea la o altă oră).
Bineînţeles că n-am renunţat şi am încercat în continuare să filmăm, fără a trece obiectivul peste chipurile secrete ale jandarmilor (ca să nu ne şteargă iar memoria) şi am reuşit să surprindem ultimii închinători. Uşor-uşor, rândul s-a terminat; am reuşit şi o filmare liniştită, din apropiere, a raclelor cu Sfintele Moaşte, va dar pentru cei ce ştiam că „din binecuvântate şi nenumărate motive" nu au reuşit să vină aici. Nu am scăpat încă nici la acest nivel, de curiozitatea altora, găsindu-se iar un alt ins care, fiind preocupat de ordine şi neglijându-l pe părinte, a ţinut să ne întrebe: „Domne, mă iertaţi, dar ce tot filmaţi atât pe aici, că mă uit de 20 de minute şi nu pot să înţeleg (noi sincer, în momentul acela ne întrebam ce-o fi crezut săracul om când a vazut celelalte televiziuni filmand ore şi zile în şir)? I-am raspuns: "filmăm o minune şi ultimii închinători". A renunţat zâmbind superior, fără vreun alt atac...
Când spuneam însă că filmăm minuni, se pare că nu aveam să mă refer doar la apariţia părintelui Protopop pe care, deşi l-am filmat, nu l-am putut identifica mai apoi în film (!), sau la nesfârşitul rând format spre închinare ci şi la faptul că, rămânând să surprindem ultimii închinători, am putut vedea uimiţi cum aceştia de fapt au fost... exact jandarmii cei duri, care în urmă cu o oră se opuneau „discutabilului obicei". Ce oare i-a determinat să facă acest lucru, noi exact nu ştim, cert este că atunci cand au văzut că-i filmăm (si-i puteţi vedea şi dumneavoastră în film, închinandu-se) au venit din nou la cameră, spunând: "Acum ce ziceţi dacă iar ştergem filmul? Cu ce mai rămâneţi?" Am raspuns sec: „cu minunea!..." şi am plecat.
Se făcuse deja ora 5:30, nimeni nu mai părea ca va mai urca în deal; părintele se retrăsese undeva în apropierea Bisericii, femeile măturau, maşinile firmei de salubrizare spălau pavajul. Văzuserăm ultimii închinători. „Asa deci, pana la urmă rândul chiar se termină odată. La un moment dat nimeni nu mai vine şi se aşterne liniştea. Nu am fi crezut..."
Coborâm Dealul, îndreptându-ne spre maşina cu care veniserăm. La baza dealului, mai avem ocazia să salutăm o dată, extrem de respectuos (comparativ cu modul în care au răspuns ei), un alt grup de jandarmi care, cu drag, înlătură gardul menit să-i blocheze pe alti aproximativ 50 de oameni care se adunaseră să se închine, pentru a ne face loc. Un nou grup. Deci rândul nu se terminase, dar nu mai urca nimeni dealul, fiindcă mutaseră blocajul (şi noi nu aveam cum să vedem de sus), la baza Dealului.
„Chiar nu mai putem domnule să ne închinăm? Nu mai e nimeni acolo sus?" auzim şi aici, vorbele unor oameni cu buchete de flori în mână.
Am plecat destul de trişti, dar încântaţi de minunile care există, chiar dacă alţii încercă să ne explice că sunt doar vise şi vor să ni le şteargă: rândul nu se va termina niciodată atata timp cât sus şi dincolo de garduri ingenios plasate se află Sfinţii noştri, pentru a căror sărutare „ne mai călcăm şi în picioare" (căci, ce să facem, aşa spun despre noi cei ce nu se calcă în picioare să Îi cunoască şi să se-nchine Lor).
Deci, care-i ultimul închinător?

Video: http://frecventeortodoxe.over-blog.com/article-24275377.html