Cum ne închinăm în timpul Sfintei Liturghii?

De obicei, la sărbătorile Sfintei Cruci vorbim şi despre taina Crucii lui Hristos şi despre semnul crucii şi importanţa lui în viaţa noastră creştină. Cineva mi-a cerut să vorbesc despre asta acum şi m-am hotărât să fac ascultare. Aşadar, reţineţi:

Semnul crucii făcut corect aduce binecuvântarea lui Dumnezeu. Semnul crucii făcut indiferent, oricum, incorect îndepărtează binecuvântarea lui Dumnezeu şi atrage „binecuvântarea” celuilalt, care se bucură, râde şi se îmbolnăveşte de râs; aşa spunea părintele Cleopa: râde dracul de se îmbolnăveşte, intră în spital, săracul… De ce? De crucea ta! Deci crucea niciodată nu se îndoaie, adică niciodată crucea nu se face în poziţia încovoiată a trupului, ci în poziţie de drepţi. După ce ai dus mâna pe umărul stâng, aici, să o vadă şi cel din spatele tău – să vadă mâna pe umărul stâng, pentru că aici e cea mai mare ispită, unii o duc în jos, unii o duc doar până la jumătate sau pe piept, sau sub piept, (deci pe umărul stâng), abia după aceea faci închinăciunea sau metania. Toţi trebuie să ne corectăm. Deci, păcătoşilor asemenea mie, pocăiţi-vă şi nu mai strâmbaţi crucea lui Hristos. Faceţi una şi bună decât o mie şi strâmbe, una şi corectă decât o mie şi rele! Crucea lui Hristos este armă asupra diavolului, cum auziţi la Sfântul Maslu cântându-se: „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ai dat-o nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, se scutură, nesuferind a căuta spre puterea ei”. Ea e armă şi e putere numai atunci când se face corect şi cu evlavie. Deci una şi bună şi apoi puteţi trece şi la a doua şi bună, şi la a treia şi bună, şi la a mia cruce şi bună. Dar nu o mie şi rele. Decât o mie şi rele mai bine una şi bună; că cele o mie şi rele nu sunt nici armă împotriva diavolului, nici putere a lui Dumnezeu mântuitoare. Deci nu mai strâmbaţi crucea! Nici măcar cu capul în piept sau cu capul plecat nu se face crucea. Crucea se face în poziţie de drepţi. Cum sunt soldaţii în armată în poziţie de drepţi, aşa se face crucea, pentru că ea e armă de biruinţă şi steag sau stindard biruitor. Steagul nu se pune sub obroc, se ţine la înălţime, se atârnă pe catarg. La fel şi crucea lui Hristos – care este îngerilor bucurie şi diavolilor rană de nesuferit – nu se ascunde de un trup încovoiat. Se face în poziţia de drepţi.

Nu e neapărat să vă aplecaţi cu mâna până la pământ, deşi aşa e cel mai indicat, dar crucea trebuie să fie neapărat dreaptă. Dacă preotul sau diaconul nu se închină la fiecare ectenie nu trebuie să cădem în ispita de a judeca. Poate pomeneşte, are o carte în mână sau un microfon, după caz, sau ia prinoase de la credincioşii întârziaţi şi în acelaşi timp zice ectenia. Dar trebuie să ştim că închinarea noastră este respiraţia Bisericii. La fiecare ectenie, când auzim „Domnului să ne rugăm”, toată Biserica (adunarea credincioşilor) trebuie să se închine, să facă o mică închinăciune, până la brâu, sau chiar atingând cu mâna pământul; dar închinăciunea la pământ o facem numai când avem loc pentru asta şi nu deranjăm pe cei din faţă sau pe cei din spate. (Grecii fac întâi plecăciunea şi apoi se îndreaptă şi fac semnul crucii; însă noi şi slavii facem întâi semnul crucii şi apoi facem plecăciunea, închinăciunea sau metania. Aşa ne-am obişnuit, de când ne-am închinat pentru prima oară). Deci, la fiecare chemare a Ecteniei Mari se face închinăciune mică, aplecându-ne până la brâu (sau mai puţin chiar, după putere şi spaţiu). Dar crucea trebuie făcută în poziţia de „drepţi”. La fiecare „Domnului să ne rugăm!” cu care se încheie majoritatea chemărilor Ecteniei Mari. Ne închinăm şi la fiecare cerere din cadrul ecteniei întreite (ectenia de după citirea Evangheliei) când auzim ultimele cuvinte – majoritatea se termină cu cuvintele „pentru sănătatea şi mântuirea lor”. La fel ne închinăm la ectenia de după Heruvic: la fiecare „Domnului să ne rugăm” sau „De la Domnul să cerem” facem câte o mică închinăciune sau plecăciune.

„Să nu ne rugăm ca fariseul fraţilor…” Trebuie să ştim că la Liturghiile Sfântului Ioan Gură de Aur şi Sfântului Sfântului Vasile cel Mare nu se îngenunchează deloc. Dar există trei momente mai înălţătoare şi mai sfinţitoare decât altele, momente în care credincioşii nu stau cu fruntea sus ca fariseul, ci iau poziţia vameşului: închinăciune cu mâna până la pământ sau măcar până la genunchi şi rămânerea în această poziţie. Dacă unii bolnavi nu pot nici asta, pot însă să se ridice în picioare – dacă stau jos, şi să-şi plece capul. (Iar dacă cineva simte multă umilinţă şi pocăinţă are toată libertatea să-şi plece genunchii inimii, să îngenuncheze în duh, dar să nu strice rânduiala Bisericii pe care Sfinţii Părinţi au aşezat-o cu luminare de la Dumnezeu. Cum cântăm la Bobotează? „Că unde este de faţă Împăratul, este şi buna rânduială”.) Aceste trei momente sunt: 1) Vohodul (Intrarea) Mare cu Cinstitele Daruri din cadrul Heruvicului (adică pe toată perioada transferării Darurilor de la Proscomidiar pe Sfânta Masă; altfel spus: cât ţin pomenirile). 2) Cântarea „Pre Tine Te lăudăm” (când are loc prefacerea Darurilor în Trupul şi Sângele Domnului). Cât ţine această cântare stăm cel puţin cu capul aplecat, cu multă umilinţă, rugându-ne din inimă, cu toată atenţia. E momentul Pogorârii Duhului Sfânt peste noi şi peste Darurile noastre. 3) „Să luăm aminte: Sfintele Sfinţilor!”. În timpul rostirii acestor cuvinte credincioşii stau în poziţie de închinăciune cu capul plecat, dar în picioare.

Acestea sunt cele mai sfinte momente şi e bine să avem o poziţie adecvată, aşa încât să fim „ca un singur trup” în închinarea pe care I-o aducem lui Dumnezeu.

Îngenunchiem doar la Liturghia Darurilor mai-înainte-sfinţite, de luni până vineri, liturghie ce se săvârşeşte doar în Postul Mare, şi atunci cu fruntea până la pământ. Semnalul îngenunchierii şi ridicării îl dă clopoţelul.

Reţineţi, fraţi şi surori. Aşa este corect. Aşa trebuie să ne închinăm.

În timpul citirii Evangheliei stăm în picioare în poziţia de „drepţi” – aşa cum ne şi îndeamnă, de altfel, sfinţitul binevestitor. La Sfânta Liturghie se poate sta pe scaun doar la Apostol şi când se citeşte cuvânt de învăţătură sau se predică. În rest, nu se stă pe scaun la Sfânta Liturghie. Fac excepţie cei bătrâni, bolnavi, neputincioşi, femeile însărcinate, iar copiii mai puţin.

Sfânta Treime să ne lumineze pe toţi, aşa încât nu numai să ştim, ci mai ales să împlinim! Amin!

Părintele Arsenie Boca – Evanghelia Judecăţii

Evanghelia, adică Vestea cea bună, cuprinde şi Judecata. Este desigur o zi înfricoşată, o zi a urgiei lui Dumnezeu, dar cu toate acestea este o zi dorită de creştinătate: ziua adeveririi nădejdilor noastre ultime.

Dar, ca să vorbim despre judecata lui Dumnezeu cu omul, e bine să lămurim, pe cât cu putinţă, şi în scurt, câteva din nedumeririle omului despre Dumnezeu.

Omul stă la îndoială despre existenţa lui Dumnezeu, pentru mai multe motive, dintre care pomenim pe acestea:

1. Că nu-L vede (deşi crede într-o mulţime de lucruri pe care nu le-a văzut, dar se sprijină pe cuvântul altora, pe care-i crede). Răspundem că Dumnezeu poate fi văzut, dar trebuie împlinită o condiţie: trebuie „inima curată” din cele nouă fericiri.

2. Stă omul la îndoială pentru că nu vede imediat răsplata lui Dumnezeu, atât pentru bine cât şi pentru rău. Cu alte cuvinte omul vede nedreptatea şi se sminteşte despre existenţa lui Dumnezeu, care o îngăduie, pentru că are o răbdare mai mare ca a noastră, aşteptând întoarcerea.

Zăbovim puţin asupra acestei nedumeriri, cu lămuririle următoare: Dacă Dumnezeu ar răsplăti răul întotdeauna şi numaidecât, ar însemna că e un Dumnezeu fricos dinspre libertatea omului şi întinderea răului, sau că Dumnezeu ar mai avea pe cineva împotrivă, cam tot aşa de tare, şi s-ar teme de întinderea stăpânirii sale.

Apoi, Dumnezeu nu răsplăteşte întotdeauna şi numaidecât nici binele, pentru că atunci oamenii ar face binele nu din dragoste şi libertate, ci din interes. O atare răsplătire ar coborî şi pe Dumnezeu şi fapta bună. Dar, din când în când Dumnezeu răsplăteşte imediat şi binele şi răul, deşi numai în parte, ca cei răi să se teamă şi să ştie că este o judecată, care îi ajunge. De asemenea se vede din când în când şi răsplătirea imediată a binelui, ca dragostea oamenilor de Dumnezeu să nu scadă.

3. Oamenii mai stau la îndoială despre existenţa lui Dumnezeu pentru că e necuprins cu mintea, aşa cum cuprindem ştiinţa sau altă îndeletnicire. Cu alte cuvinte, ca s-o spunem de-a dreptul: Dumnezeu nu poate fi dovedit cu mintea nici că există, nici că nu există. – O bucată de fier rece, bună şi ea la ceva, nu-ţi poate dovedi existenţa focului, până ce însăşi va fi roşie ca focul. Cam aşa-i şi cu mintea omului, cât priveşte puterea şi neputinţa ei.

Când făptura omului va fi străbătută de credinţa în Dumnezeu, adică de o evidenţă, de o siguranţă interioară, mai puternică decât valoarea mărturiilor sau tăgăduirilor raţiunii, făptura sa va fi lumină şi viaţa sa o minune între oameni.

Căci nu există argument mai tare ca viaţa trăită, prin care se străvede Dumnezeu, sau moartea de Martir, ca o ultimă dovadă – şi cea mai de seamă – despre existenţa lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Sale.

De aceea nu cred într-o Împărăţie a Cerurilor care începe numai după moarte. Vom fi după moarte în Împărăţia în care am trăit de-aici, sau pentru care chiar am murit.

Cu acestea ştiute – bine-ar fi trăite – să ne lămurim înainte despre Evanghelia Judecăţii. – Fireşte că ultimul argument despre existenţa lui Dumnezeu îl va da El Însuşi, căci, înainte de judecată e învierea cea de obşte:

„Iată Eu voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu, şi veţi învia , numai astfel veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul, Cel ce am zis şi am făcut acestea.” (Ezechiil 37,12-14)

Deci dacă oamenii n-au crezut în Dumnezeu când a înviat Iisus şi cu El toţi drepţii Vechiului Testament, vor fi siliţi să creadă în existenţa lui Dumnezeu, când vor vedea propria lor înviere din morţi.

Deci ultimii „zăbavnici cu inima a crede” numai atunci vor crede, dar atunci e prea târziu. Pentru aceştia da, ziua învierii şi ziua judecăţii (fiind una şi aceeaşi zi) e ziua înfricoşată, ziua mâniei lui Dumnezeu.

Evanghelia ar fi fost nedeplină fără descrierea acestei zile de apoi. Fără această zi, în care se vor despărţi pentru totdeauna oile de capre, Evanghelia n-ar fi avut nici un rost să fie descoperită oamenilor, şi chiar de s-ar fi descoperit (dar fără judecata de apoi) rămânea o simplă carte, printre atâtea altele.

Iisus a făcut în mai multe rânduri rezumatul Scripturii şi al Evangheliei Sale în cele două porunci: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni. Iar cum Dumnezeu e Adevărul şi iubirea de oameni, mila, se împlineşte cuvântul din Psalmi că: „Mila şi Adevărul merg înaintea Ta” (Psalmul 88,14). – Iar trăirea şi propoveduirea acestora cere curaj !

Deci din acestea vom fi întrebaţi: despre trăirea şi mărturisirea Adevărului şi dovezile iubirii de oameni – şi încă a unei iubiri largi, la măsuri dumnezeieşti, în care încape toată făptura, din care n-ai pe nimenea de scos afară, sub nici un motiv.

Cu alte cuvinte ziua judecăţii consfinţeşte, pentru toată veşnicia, una din cele două împărăţii, în care ne-am trăit viaţa pământeană: fie împărăţia iubirii feroce de sine însuşi, care te făcea de vrajbă cu toată lumea, cu Dumnezeu şi cu tine însuţi, fie împărăţia iubirii, în primul şi ultimul rând de alţii, de toţi oamenii, indiferent cum sunt, şi a iubirii de Dumnezeu sau de Adevăr.

Vei fi adică, una din două, sau ros de viermii poftelor tale neîngăduite, chinuit în cercul tău îngust, din care nu vei mai vedea pe nimenea, ars, mâncat de răutatea ta absurdă, chinuit de necredinţa ta în Dumnezeu, furios de a nu mai putea face nimic, nici rău nici bine; vei suferi nespus văzând suferinţa ta absurdă, crescând fără sfârşit o veşnicie întreagă.

Sau vei fi izbăvit desăvârşit de toată infirmitatea omenească, fericit de vederea neîntreruptă a lui Dumnezeu, de sporirea cunoaşterii Sale, de fericita comunitate cu Sfinţii, cu un cuvânt, de odihna mai presus de grăire a strămutării firii tale în Dumnezeu, a cărei desăvârşire dăinuieşte sporind, veşnicia fără de sfârşit.

Şi oare de ce n-ar putea Dumnezeu, în mărinimia desăvârşirii Sale, să ierte pe toţi, pe păcătoşi şi pe diavoli, şi să-i îmbrace iarăşi în lumina dumnezeiască ?

- Nu, şi din mai multe motive. Pomenesc două: unu ar însemna suprimarea darului libertăţii voinţei, care, după un filosof creştin modem, ar însemna suprimarea spiritului, ceea ce Dumnezeu nu poate face. A1 doilea motiv: pedeapsa petrecerii în starea de iad a conştiinţei, cu toată eternitatea sa, e nemăsurat o pedeapsă mai mică decât petrecerea forţată în lumina dumnezeiască. Aceasta ar fi pentru ei o urgie fără asemănare, în comparaţie cu chinurile absurdului sau a preocupării cu nimicul.

De aceea nu se descoperă Dumnezeu, ca Dumnezeu, în lumina slavei Sale, fiindcă în clipa aceea a sosit Judecata ,de la care încolo eşti: sau osândit la o stare de iad, sau strămutat într-o Fericire divină.

Iar pentru o dreptate deplină, care să ni se facă fiecăruia, trebuie să vie toţi martorii şi pârâşii noştri, şi să fim o zi, convinşi de dreptatea dumnezeiască. Căci faptele noastre, gândurile, cărţile scrise, cuvintele, au urmări nemuritoare şi numai taina pocăinţei poate îndrepta ce-i de îndreptat din ele. Deci toate urmările, rămase fără îndreptare, vin de faţă: pentru noi sau împotriva noastră, pe cum au fost făcute: pentru noi şi împotriva oamenilor, sau împotriva noastră şi în folosul oamenilor.

Şi totuşi a mai rămas o întrebare tulburătoare: omeneşte judecând, se poate ca atotbunătatea lui Dumnezeu să pedepsească omul, pentru o viaţă greşită de 40 – 60 – 80 de ani, o veşnicie întreagă ?

- Da; căci dacă într-o viaţă întreagă, de 40 – 60 – 80 de ani, n-ai avut nici măcar o clipă – cea a tâlharului de pe cruce – a recunoaşterii vinovăţiei tale şi a recunoaşterii iubitoare de Dumnezeu, clipă care, tâlharului, i-a câştigat Împărăţia lui Dumnezeu, pentru veşnicie.

Să lărgim puţin semnificaţia acestei clipe, care, dacă o ai câştigi veşnicia lui Dumnezeu cu ea. E clipa învierii tale din păcat, din morţi, din necunoştinţă, din superficialitate. Clipă, care va întinde Împărăţia lui Dumnezeu peste toate calendarele tale pământene, clipa găsirii tale cu Dumnezeu, cu persoana lui Iisus, clipa găsirii lui Dumnezeu în tine.

Să lămurim minunea aceasta a convertirii reale:

După sfinţii Părinţi aceasta are următoarele baze: Iisus se află ascuns în poruncile Sale şi se află acoperit şi real în Tainele Sale, în Sfintele Taine. Iar în noi, în alcătuirea noastră duhovnicească se află deodată cu Botezul şi cu celelalte Taine însoţitoare.

Iisus, prin Taina sf. Botez, a îmbrăcat lăuntric făptura noastră omenească. S-a născut pe Sine în noi şi aşteaptă, ca un sad, până ajungem la pricepere, ca să ne decidem: ce facem cu Iisus din noi ? Îl băgăm în seamă, Îl punem în valoare, dezvoltăm restul vieţii noastre după viaţa Sa, Îl trăim pe El, sau facem ureche surdă şi-L ţinem în temniţa din noi, în botniţa noastră, în mărăcinişul nostru, în golătatea noastră: în temniţă şi nu-L cercetăm, bolnav şi nu-L îngrijim, gol şi nu-L îmbrăcăm cu viaţa noastră.

Iată lămurită dreptatea Judecăţii.

Pentru că am chinuit pe Dumnezeu din noi o viaţă întreagă şi am fugit de El pe toate cărările veacului, de-am avea anii lui Matusalem, tot aşa am face. Deci e cu dreptate la Dumnezeu să ne judece pentru câţiva ani o veşnicie întreagă. Nu ne putem apăra că n-am avut vreme să luăm o decizie asupra Împărăţiei lui Dumnezeu, îngropată în ţarina făpturii noastre.

Ca încheiere să aducem cuvintele sf. Simeon Noul Teolog, unul dintre noi, care a valorificat comoara sa din ţarină şi a luminat cu lumina dumnezeiască creştinătatea întreagă.

Iată cum grăieşte Sfântul Bisericii, în „Imnele iubirii divine”:

„Tainele-acestea şi alte mai mari, mai adânci vei cunoaşte
Fiule-ascultă: când flacăra-n suflet s-aprinde, se naşte,
Răul patimii-alungă şi casa se face curată,
Focul s-amestecă-n toată fiinţa, o străbate şi iată;
Printr-o unire nespusă sufletu-ntreg străluceşte,
Raze şi flăcări în jur cu lumină şi el răspândeşte,
Cum ? Nu mai pot spune, dar una se fac: suflet şi Ziditor,
Cela ce ţine zidirea în palmă şi-i Domn tuturor
Sfânta Treime întreagă încape-ntr-un suflet curat.
Tatăl şi Fiul şi Duhul – neacoperit, neapropiat,
Ei locuiesc înăuntru, în suflet, şi nu-1 pârjolesc,
Înţeles-ai ce-adâncuri de taină în noi se plinesc?
Omul, o mână de ţărână, poartă pe Domnul în sine,
Poartă întreg pe Acela, ce toate cu-n deget le ţine,
Deci pe Acesta purtându-L în sine, în Duh şi văzând
Marea-I frumuseţe, s-aprinde de dor după El, şi arzând
Cum va putea suferi a dragostei flacără tare?
Cum nu-i vor curge din inimă lacrimi fierbinţi şi amare?
Cum va grăi, povestind de-a rândul minunile, care
Se-ndeplinesc înăuntru, în el, şi bogata lucrare?
Cum să şi tacă, atunci când-îi silit să vorbească ?
Pentru că-acum abia vede iadul, în care-i menit să trăiască.
Nimeni nu-şi poate da seama în ce întunerec petrece,
În stricăciune şi-n moarte-n necunoştinţa cea rece,
Dacă nu vine, la vreme, din Ceruri scânteia divină,
Când în suflet s-aprinde şi arde cereasca lumină.
Cad legăturile grele, pui mâna pe răni, şi deodată
Rănile pier şi se-nchid şi se şterge orice urmă de tină,
Iar din semnele rănilor curg străluciri de lumină.
Trupul întreg e-o minune: se umple de slavă cerească…
Din murdăria mocirlei: curat şi din lanţ slobozit,
Cu dumnezeiasca lumină de tot învăluit
Mă-mbrăţişează Stăpânul a toate şi-mi dă sărutare…
Şi spre-o mare lumină mă duce de-a-notul, pe care
Nici Îngerii n-o pot tălmăci. Minunată lucrare !
Căci ajungând în lumină, minuni şi mai mari mi s-arată:
Domnul îmi dă să-nţeleg cu de-a rândul lucrarea Lui toată:
Cum înnoieşte cu harul din Ceruri sărmana mea fire,
Din stricăciune m-a scos, învestit cu nemurire,
M-a despărţit de ale lumii, şi haină mi-a dat, luminoasă,
Şi-ncălţăminte mi-a dat şi cunună în veci nestricăcioasă.
M-a-nstreinat de-ale lumii, făcându-mă nepipăit,
Şi nevăzut m-a făcut, cu firea celor nevăzute unit.
Şi-am înţeles cu uimire, că eu, cel închis în făptură
Port pe Acela, care-i afară de toate, fără măsură.
Dar dacă eu şi Acela, cu care prin har m-am unit,
Suntem una-n unire; iar pe mine cum m-oi numi ?
- Iată, primeşte şi vezi osebirea cea mare: că sunt
Om după fire – dar Dumnezeu după dar.”

(Cuvântul I)

Iată o culme a sfinţeniei, vie şi nemincinoasă tâlcuire, a unui alt loc greu de înţeles despre Judecată:

„Amin, amin grăiesc vouă: Cine ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis pe Mine, are viaţă veşnică şi la judecată nu vine, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan 5,24).
Deci fără această „mutare din moarte la viaţă” cădem sub judecată. Mulţi se vor mântui şi sub judecată „dar aşa: ca prin foc”, cum zice sf. Pavel. Cu acestea se lămureşte o mare poruncă a lui Iisus, dată Apostolilor şi nouă preoţilor, urmaşii lor de peste veacuri, când ne-a spus: „Înviaţi pe cei morţi !”

E „prima înviere”, încă din viaţa aceasta, peste care „moartea a doua n-are nici o putere”.

În ziua judecăţii vom fi martori unii altora, despre cele înţelese astăzi.

E cuvântul lui Dumnezeu ce-şi îmbie Viaţa.
Lui se cade Slava, viaţa şi veşnicia noastră.

Sinaxario del Domingo del Juicio Final

Cuando te sientes a juzgar el mundo, oh Juez de todos,

hazme digno de ser llamado a tu derecha por ti

En este día conmemoramos la inescapable Segunda Venida de Cristo, cuya celebración fue instituida por los muy divinos padres para el domingo después de la parábola del Pródigo, a fin de que nadie que ha aprendido de esta última acerca del amor de Dios por la humanidad viva en pereza, diciendo: «Dios ama a la humanidad, y cuando me separe de él por el pecado, todo esta preparado para mi restauración». La conmemoración de este terrible día de juicio ha sido ordenada para este momento a fin de que, mediante el temor a la muerte y la expectación del tormento futuro, aquellos que viven en pereza sean exhortados a las virtudes, no sólo confiando en el amor de Dios, sino también dándose cuenta de que él es el justo Juez que juzgará a cada uno según sus obras. En otras palabras, toda alma que deja esta vida necesariamente será juzgada. La presente fiesta es un tipo de símbolo de esto pues se nos presenta ahora como una celebración final, del mismo modo que será el último evento después de nuestra muerte. Pues conviene que contemplemos que así como el principio del mundo y la caída de Adán en el Paraíso son conmemoradas el próximo domingo, en este día conmemoramos el fin de los días y del mundo mismo.

La conmemoración está mandada para este día en que nos despedimos de la carne para que, maravillados por este evento, limitemos nuestro consumo de comida terrenal, no entregándonos a la gula, y seamos exhortados a amar a nuestro prójimo. En otras palabras, ya que hemos sido expulsados del Edén, malditos y condenados por haber comido del fruto, el presente evento ha sido ordenado para este momento porque el próximo domingo seremos expulsados a través de Adán, hasta que Cristo venga de nuevo para levantarnos al Paraíso. Se llama la Segunda Venida porque Cristo se nos ha manifestado en la carne en su primera venida y ha liberado a la raza humana, y vendrá de nuevo para juzgar si observamos aquello que nos ha mandado. ¿Cuando ocurrirá esta Segunda Venida? Nadie lo sabe; pues aunque el Señor mencionó muchas señales que la precederían, ocultó esto de sus Apóstoles. Pero antes de su Venida aparecerá el Anticristo. Este vivirá su vida a la manera de Cristo, haciendo milagros como los que Cristo hizo, y resucitando a los muertos. Sin embargo, todas sus obras serán una ilusión. Después de esto el Señor vendrá repentinamente, como un relámpago en el cielo, yendo ante su santa Cruz, y un río de fuego ardiente fluirá ante él limpiando la tierra de su impureza. El Anticristo será capturado de inmediato junto a sus siervos y todos serán condenados al fuego eterno. Y cuando los ángeles suenen las trompetas, todas las naciones de la humanidad se reunirán en Jerusalén desde todo lugar y desde todos los confines de la tierra, pues esa ciudad es el centro de la tierra. Y se establecerán allí los tronos para el juicio. Entonces todas las almas serán reunidas con sus cuerpos y revestidas de belleza incorruptible, transformadas en una sola imagen. Y con una palabra separará el Señor a los justos de los pecadores.

Aquellos que han hecho el bien recibirán la vida eterna, y los pecadores serán enviados de nuevo al tormento eterno. Nótese que Cristo no preguntará quién ayunó, quién estaba desnudo, o quién obró milagros; porque aunque estas cosas son buenas, la misericordia y la compasión son mucho mejores. Él interrogará tanto a los justos como a los pecadores acerca de seis virtudes que son como mandamientos, de las cuales todos son capaces: «Porque tuve hambre, y me disteis de comer; tuve sed, y me disteis de beber; fui forastero, y me recogisteis; estuve desnudo, y me cubristeis; enfermo, y me visitasteis; en la cárcel, y vinisteis a mí. [....] En cuanto lo hicisteis a uno de estos mis hermanos más pequeños, a mí lo hicisteis» (cfr. San Mateo 25:35-36, 40). Entonces todos confesarán que Jesucristo es el Señor para gloria de Dios Padre (cfr Filipenses 2:11).

Ahora bien, según el Santo Evangelio, los tormentos son el llanto y crujir de dientes, «donde el gusano de ellos no muere y el fuego nunca se apaga», siendo «echados a las tinieblas de afuera» (cfr. San Marcos 9:44; San Mateo 8:12). Y toda la Iglesia de Dios se deleitará gozosamente al alcanzar el Reino de los cielos, estando cerca de Dios en su lugar santo, y recibiendo gloria eterna y exaltación. Pero aquellos que están separados de Dios por haber desperdiciado la vida de sus almas (cfr. Salmo 23[24]:4, LXX) en pereza y alimentos temporales recibirán tormento y oscuridad, estando privados eternamente de la Luz divina.

(Traducido del Triodio eslavo)

Presentación del Señor al Templo.

La ley de Moisés disponía que todo niño primogénito de sexo masculino fuera llevado al templo en el día 40 después del nacimiento para ser presentado y ofrecer por él el rescate que estaba establecido. En cumplimiento de esta ley, la Santa Familia, al día 40 desde el nacimiento del Divino Niño, se dirigió al templo de Jerusalén. La Madre de Dios, por causa de su pobreza, solo pudo traer dos jóvenes tórtolas. En este tiempo, por la inspiración del Espíritu Santo, vino al templo cierto piadoso anciano, de nombre Simón. A él le había sido prometido por el Espíritu Santo, que no iba a morir hasta que no viera a Cristo Salvador.

Acercándose a la Virgen María, que sostenía al Divino Niño, el Justo Simón Lo tomó en sus brazos y en la abundancia de su alegría agradeció a Dios con las siguientes palabras: "Ahora, Señor, pudes dejar ir a tu siervo en paz, conforme a tu palabra; porque han visto mis ojos Tu salvación, la cual has preparado en presencia de todos los pueblos; Luz para revelación a los gentiles y gloria de Tu pueblo Israel." Luego, dirigiéndose a la Madre, dijo: "He aquí, éste está puesto para caída y para levantamiento de muchos en Israel y para señal, que será contradicha,... para que sean revelados los pensamientos de muchos corazones." Con estas palabras Simón profetizó que el Divino Niño traerá a muchos a la salvación, pero también habrá no pocos, tales, que se endurecerán y abandonarán por completo a Dios. Y que según cual sea la actitud de los hombres para con el Salvador del mundo y Su enseñanza, en los hechos revelarán su propia disposición espiritual. El que se apesadumbra por sus pecados y ansía la Verdad Divina, ese encontrará en Él al guía y sanador de su alma, pero el que ama este mundo con sus deleites pecaminosos, el que está contento consigo mismo, o que a semejanza de los letrados hebreos, transformó a la religión en una fuente de prosperidad, para ese las enseñanzas de Jesucristo le serán inadmisibles. Para tales personas, que rechazan conscientemente el llamado a la salvación, la palabra de Cristo solo les servirá para mayor condena.

Previendo los muchos sufrimientos que debía padecer el Salvador, el justo Simón predice también los sufrimientos de Su Madre: "¡Y una espada traspasará tu misma alma!" — es decir, Tus dolores maternales, a semejanza de una espada traspasarán Tu corazón, pues Sus padecimientos recibirás como Tuyos propios. Al finalizar el diálogo del Justo Simón con la Madre de Dios, se les acercó la anciana Anna, la profetisa, quien durante muchos años vivía y trabajaba en el templo, y con sus oraciones y ayunos alcanzó gran virtuosidad. También ella, por la intuición del Espíritu Santo, reconoció en el Niño Divino al Mesías tan largamente esperado, y en un arrebato de alegría comenzó a glorificar en alta voz a Dios. Después de esto comenzó a anunciar a los habitantes de Jerusalén, que el esperado Salvador ya había nacido.

Habiendo cumplido todo lo ordenado por la ley acerca del Primogénito recién nacido, la Santa Familia regresó a Nazaret

RUEDA DE PRENSA DEL SU SANTIDAD EL PATRIARCA IRINEO

Su Santidad Irineo, ha celebrado el jueves su primera rueda de prensa. Respondió a preguntas relacionadas a Kosovo, a la invitación al Papa para visitar Serbia, a la postura de la Iglesia respecto a la UE y la OTAN, etc. Informa de Ljiljana Sindjelic Nikolic.

Al responder a la pregunta sobre la llegada de invitados a la entronización en el Patriarcado de Pec, el 25 de abril, Su Santidad declaro que espera que „los hermanos de Kosovo comprendan que no se trata de ningún tipo de provocación, que es un viaje a nuestro antiguo hogar, hogar eclesiástico, el cual es el centro de la Iglesia, y que de este acto solemne de entronización se efectuaba siempre, por tradición, en Pec.“ „Tan solo continuamos la práctica vigente hasta ahora“, dijo el patriarca.

Al hablar de Kosovo y Metohia, como centro de la Iglesia Ortodoxa Serbia, recordó que allí se encuentran los celebres monasterios de Decani, La Virgen de Ljaviska, Gracanica, el Seminario de Prizren, así como una tierra impregnada durante siglos de „sangre serbia“. „Y desde cualquier punto de vista ella nos pertenece. Nosotros no tendremos nada en contra de compartir el destino y de convivir con los pueblos que habitan esa región, pero hallando un modus vivendi que permita que subsistamos nosotros, y que subsistan ellos también“, dijo el Patriarca Irineo.

Al hablar de la celebración de los 17 siglos desde la promulgación del Edicto de Milán, que tendrá lugar en Nis en 2013, y de la posible llegada del Jefe de la Iglesia Católico-Romana, el Patriarca Irineo dijo: „No hemos realizado ningún tipo de pasos concretos y no se en que medida podrá ello ser realizable tratándose de nosotros. En muchos sitios se ha hablado estos días acerca del Edicto de Milán, y que nos estamos preparando para celebrar el aniversario de ese suceso. He dicho que quizá ello podría ser una oportunidad para que los representantes de las Iglesias regresen al periodo en que se adoptó el Edicto de Milán, para que se reúnan, intercambien humanamente pareceres y se establezca el primer contacto. Pienso que para esa ocasión deberíamos congregarnos todos, para recapacitar sobre aquellos tiempos, y entonces recapacitar acerca de los tiempos después del Edicto, cuáles han sido los efectos, y sabemos que fueron mayormente positivos. Y analizar especialmente los tiempos en que se produjeron separaciones. Nuestro ideal, que es a la vez el ideal del Evangelio, es que todos seamos una unidad en Cristo“ El patriarca Irineo recordó que también antes se había discutido sobre este asunto y que el Papa manifestó su deseo de visitar Serbia, pero el tema se pospuso para tiempos mas pacíficos. Al hablar de esos tiempos pasados, el Patriarca Irineo dice: „Hemos experimentado persecuciones, migraciones, hay gente de toda condición, y no desearíamos que al obispo romano le suceda algo en Belgrado, en Serbia, y que ello se atribuya a nosotros. Teniendo en cuenta esos peligros, en aquella ocasión propusimos que la visita se posponga para mejores tiempos.“

Al referirse a la postura de la Iglesia Ortodoxa Serbia respecto al ingreso de Serbia en la UE, el patriarca Irineo dijo que „Serbia ha estado en toda su historia en Europa y que deseamos sin duda esa comunidad de pueblos y estar juntos con ellos.“ „Pero, espero que Europa respete nuestra cultura, nuestra identidad, nuestra religión ortodoxa, y si así sucede, no hay por que temer a Europa.“

En la primera conferencia para la prensa, Su Santidad el Patriarca Irineo hablo también acerca de las relaciones con los países vecinos, de la necesidad de resolver los problemas con las iglesias canónicamente no reconocidas de Macedonia y Montenegro, del pueblo serbio en Croacia, de las relaciones entre la Iglesia y el Estado. Por lo que respecta al ingreso de Serbia en la OTAN, el Patriarca Irineo ha dicho „que sobre este tema habría necesariamente que preguntar al pueblo.“ Así mismo, ha dicho que „siempre estará a favor de lo que sea justo, provechoso y que a nadie perjudique.“

Cuvant la Duminica Fiului Risipitor

“Omilii la Postul Mare” Sf Ioan Gura de Aur

„Asa va fi bucurie in cerpentru un pacatos ce se pocaieste”(Lc. 15. 7)

Omul nu trebuie sa deznadajduiasca pentru pacatele sale,dar nici sa nu fie lenes si usuratic la minte

Cand noi stim ca suntem pacatosi, nu trebuie nici sa deznadajduim, nici sa fim usuratici la minte si lenesi, caci amandoua acestea ne-ar duce la pieire. Adica deznadajduirea ne impiedica de a ne scula din caderea in pacate, iara usuratatea mintii face, ca si cei ce stau, sa se poticneasca si sa cada. Aceasta, asadar, ne rapeste binele pe care il posedam, iara aceea, adica deznadajduirea, nu ne lasa a ne elibera de relele sub care noi suspinam.

Usuratatea mintii ne impinge iarasi afara din cer, unde noi ne aflam, iara deznadajduirea ne arunca in bezna rautatii. Daca noi insa nu deznadajduim, putem curand sa scapam de aceasta bezna. Socoteste acum puterea amandurora, atat a usuratatii de minte, cat si a deznadajduirii!

Satana a fost la inceput un inger bun, clar fiindca din capul locului a fost usuratic la minte si apoi a deznadajduit, de aceea a cazut asa de adanc, incat niciodata nu se va mai scula. Cum ca el la inceput a fost un inger bun, invatam din cuvintele Sfintei Scripturi, unde se zice: „Vazut-am pe Satana ca un fulger din cer cazand” (Lc. 10, 18). Aceasta asemanare cu fulgerul ne arata atat stralucirea cea dinainte a Satanei, cat si repeziciunea caderii sale.

Pavel a fost la inceput un hulitor al lui Iisus Hristos, prigonitor si vrajmas al credinciosilor. Dar pentru ca nu a deznadajduit dupa ce a cunoscut ratacirea sa cea grozava, de aceea el s-a facut asemenea ingerilor.

Iuda dimpotriva, dintai inceput a fost Apostol, dar pentru ca era usuratic la minte, s-a lasat smintit de pacat, si s-a facut vanzator al Dumnului. insa talharul cel de pe cruce, macar ca savarsise asa de multe pacate, nu a deznadajduit si de aceea a intrat in rai.

Fariseul, usuratic fiind la minte, s-a bizuit prea mult pe faptele sale cele bune, si de aceea a cazut in pieire; vamesul, dimpotriva, nu a deznadajduit, si de aceea s-a inaltat asa, intrecandu-i pe altii.

Trebuie oare sa va mai arat ca aceasta s-a intamplat si unei cetati intregi? Toata cetatea cea mare Ninive s-a mantuit, pentru ca nu a deznadajduit, macar ca hotararea cea dumnezeiasca ii luase toata nadejdea. Adica proorocul nu zisese: „Daca va veti pocai, va veti mantui”; ci el zisese de-a dreptul: „inca 40 de zile si Ninive se va prapadi” (Iona 3, 4). insa cu toate ca Dumnezeu ii amenintase, cu toate ca proorocul le vestise aceasta, iar cuvintele lui nu cuprindeau nici amanare, nici conditii, ei totusi nu au deznadajduit, nu au parasit increderea. Dumnezeu nu le pusese conditii, iar proorocul nu le zisese: „Daca va veti pocai, va veti mantui”; si el n-a facut aceasta pentru ca si noi, cand auzim asemenea hotarare a lui Dumnezeu, sa nu ne indoim si sa nu parasim nadejdea, ci sa privim la exemplul Ninivei. Nici o sageata a Satanei nu este asa de tare si primejdioasa ca deznadajduirea, si cand noi deznadajduim, ii facem chiar mai multa bucurie decat cand pacatuim.

Dumnezeu, insa, totdeauna este gata a ierta si pe cel mai mare pacatos, daca ei da prilej de a fi crutat, adica daca vine la pocainta. Voiesc sa va arat cum insusi Domnul ne asigura si ne fagaduieste aceasta, printr-o pilda.

Au fost doi frati care erau mostenitori ai tatalui lor. Unul dintre dansii a ramas in casa, iar celalalt, care a cheltuit toata mostenirea sa, s-a dus in strainatate, pentru ca nu putea suferi ocara saraciei. Eu va amintesc aceasta pilda, ca sa vedeti ca pacatele noastre se iarta numai daca deschidem ochii asupra starii noastre. Eu insa zic aceasta, nu spre a face pe cineva usuratic la minte, ci mai vartos pentru a feri pe oricine de deznadajduire, caci deznadajduirea este inca si mai rea decat usuratatea mintii. Fiul cel pierdut este icoana pacatosului. Dar ce a grait acest fiu, cand se afla in cea mai mare ticalosie?

„Intoarce-ma-voi la tatal meu”, a zis el (Lc. 15, 18). Tatal nu-1 oprise de a se duce in strainatate, pentru ca el sa invete, din incercare, cat de norocit era fiul care ramasese acasa. Adica adeseori Dumnezeu oranduieste asa, ca noi, cand nu ne folosesc cuvintele, sa ne invatam si sa ne facem mai cu minte printr-o incercare amara. Aceasta a spus-o insusi Dumnezeu iudeilor, prin profetul Ieremia. Cand profetii de mii de ori sfatuisera si indemnasera pe acest popor, iar el nu urma si nu asculta, Dumnezeu le-a trimis certari si profetul le-a zis: „Cerceta-te-va viclenia ta, si rautatea ta te va pedepsi” (Ier. 2, 19). Adica fiindca ei erau atat de nebuni, incat nu ascultau sfatuirile si mustrarile lui Dumnezeu si petreceau in pacatele lor, de aceea El i-a predat nenorocirii, pentru ca sa se certe si iarasi sa se invredniceasca de Dansul.

Deci, in acelasi chip, fiul cel trecut prin o amara incercare,a invatat sa cunoasca cat de rau este a pierde casa parinteasca, drept care el acum s-a intors indarat. Iara tatal n-a pomenit ratacirea lui, ci 1-a primit cu bratele deschise. Pentru ce a facut el aceasta ? Pentru ca el era tata al lui, iara nu judecator. De aceea, el a poruncit sa se faca sarbatoare de bucurie si ospat, si toata casa sa serbeze si sa se veseleasca.

Ce gandesti tu ? Pacatul oare se rasplateste asa? Nu, nu pacatul, ci reintoarcerea; nu calcarea de lege, ci indreptarea.Iara cand fratele cel mare s-a suparat ele toate acestea, tatal 1-a linistit cu cuvintele: „Tu in toata vremea esti cu mine, acesta insa era pierdut si s-a aflat, era mort si a inviat” (Lc. 15, 31-32).

Cu acestea el vrea sa zica: cand este vorba de a mantui pe un pierdut, nu este locul de a-i face judecata si a porni aspra cercetare asupra lui, ci trebuie cineva sa fie milostiv si sa ierte. Aceasta este ca la doctor. Cand cineva s-a imbolnavit din pricina unei vieti fara randuiala, doctorul nu-i face mustrari in loc de a-i da doctorii, nici nu-1 pedepseste in loc de a-1 tamadui. Cata vreme a fost departat de la noi, gandeste parintele, el a fost lasat foamei, rusinii si celor mai infricosate ticalosii de tot felul. De aceea zice el: „A fost pierdut si s-a aflat, mort si a inviat”. El prin aceasta voieste sa zica celuilalt fiu: „Uita-te nu la cele de fata, ci cumpaneste marimea ticalosiei lui celei de dinainte. Tu ai acum inaintea ta un frate, nu un strain”! El s-a intors la tatal, si acesta nu-si mai poate aminti cele de dinainte, ci isi mai aminteste numai de acele ce il misca la compatimire, la indurare, la pogoramant si crutare. De aceea el si vorbeste numai ele cele ce patimise fiul sau, nu insa si de cele ce facuse el. Nu pomeneste ca acela cheltuise in destrabalari toata averea sa, ci numai ticalosia cea inmiita cu care avusese a se lupta.

Cu aceeasi ravna, ba chiar cu mai mare, pastorul cel bun a cautat oaia cea pierduta, in pilda cea dinainte, fiul cel ratacit s-a intors singur; insa pastorul a alergat dupa oaia cea ratacita, iar cand a aflat-o, a luat-o pe umerii sai si s-a bucurat pentru dansa mai mult decat pentru celelalte, care nici cand nu se pierdusera (Lc. 15, 5). Dar socoteste cum a adus el indarat oaia cea pierduta. El n-a certat-o, nici n-a pedepsit-o, ci a luat-o pe umerii sai si a adus-o el insusi la turma indarat.

Deci, stiind noi ca Dumnezeu pe pacatosii ce se intorc la El nu numai ca nu-i respinge, ci ii primeste tot asa de prietenos ca si pe cei drepti, si nu numai ca nu-i pedepseste, ci El insusi umbla dupa dansii si-i cauta, si aflandu-i se bucura de ei mai mult decat de cei drepti; stiind noi acestea, de suntem pacatosi, sa nu deznadajduim, iara, pe de alta parte, nici de faptele cele bune ale noastre sa nu ne inchipuim nimica.

Sa tremuram pentru noi, ca nu cumva prin bizuinta sa cadem in pacat; iar daca am cazut, sa aducem pocainta. Precum am zis de la inceput, doua lucruri ne arunca in pierzare, adica bizuirea noastra cea falsa, cand ne semetim, si deznadajduirea, cand am cazut. De aceea, Pavel, spre a-i face atenti pe cei ce cred a sta neclintiti, zice: „Celui ce i se pare ca sta neclintit, sa ia aminte sa nu cada”(I Cor. 10, 12). Iara pentru a scula iarasi pe cei cazuti, si spre a destepta in ei o ravna noua mai mare, scrie el catre Corinteni: „Voi plange pe multi [dintre voi], care au pacatuit si nu s-au pocait” (II Cor. 12, 21).

El socoteste prin aceasta ca aceia care nu s-au pocait sunt mult mai de jelit decat cei ce au pacatuit. Iara profetul Ieremia a zis: ,,Au doara cel ce cade nu se scoala; sau cel ce se abate nu se intoarce?” (Ier. 8, 4). La fel ne sfatuieste David, cand zice: „O de I-ati auzi glasul care zice: „Sa nu va invartosati inimile voastre…” (Ps. 104, 8).

Asadar, sa nu deznadajduitii, ci sa avem nadejde tare la Dumnezeu, sa gandim la noianul cel nemasurat al harului Sau si al iubirii de oameni, sa ne scapam de constiinta cea rea si, cu toata ravna si osardia, sa ne sarguim la fapta cea buna, facand pocainta sincera si serioasa; pentru ca noi inca de aici sa lepadam toate pacatele cele savarsite, ca sa ne putem infatisa la scaunul judecatii lui Hristos si sa dobandim imparatia cea cereasca, careia fie ca noi toti sa-i fim partasi prin harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine cinstea si marirea, acum si in vecii vecilor! Amin.

II Domingo del Triodio: Domingo del Hijo Pródigo

El Evangelio de este domingo nos relata la parábola del hijo Pródigo, esta es relatada únicamente por el evangelista Lucas. El Señor señala la felicidad de Dios ante el arrepentimiento de un pecador, equiparándola con la felicidad de un padre cuyo muy amado hijo pródigo vuelve al hogar. "Un hombre tenía dos hijos." El hombre representa a Dios; el hijo menor representa a los pecadores y el mayor, a los escribas y fariseos quienes eran justos sólo en apariencia.

El hijo menor, llegado a la mayoría de edad, frívolo e inexperto, solicita su parte de la herencia paterna. Según la ley de Moisés (Dt. 21:17) le correspondía un tercio de todo, en tanto que el hijo mayor debía recibir los dos tercios restantes. Poco después de recibir su parte el menor de los hijos quiso marcharse a un país lejano para vivir según su voluntad. Allí malgastó sus bienes llevando una vida licenciosa.

Del mismo modo ocurre con el hombre que decidió regodearse en el pecado habiendo recibido de Dios los dones físicos y espirituales: rehúsa vivir conforme a la voluntad de Dios, se entrega a la iniquidad y a la disipación de sus fuerzas físicas y espirituales, dilapidando aquellos dones otorgados por Dios y sintiendo todo el peso de la ley Divina. "Sobrevino una gran hambruna." Dios con frecuencia envía al pecador, enquistado en su vida pecaminosa, desgracias exteriores para forzarlo a recobrar la conciencia. Estas tribulaciones son a la vez un castigo Divino y un llamado al arrepentimiento. "Apacentar a los puercos" era la actividad más humillante para un judío pues su ley desprecia a los puercos por considerarlos animales impuros. De manera similar, cuando un pecador se complace en una determinada pasión a menudo se hunde en un estado de máxima humillación. "Bien hubiera querido llenar su estómago con las algarrobas que comían los puercos, pero nadie se las daba." Las algarrobas son el fruto de un árbol que crece en Siria y el Asia Menor con las que se alimentaba a los puercos. Esto indica el desesperante estado en el que se encuentra el pecador. "Entonces, él volvió en sí" — frase extraordinariamente expresiva. Como un enfermo convaleciente de una grave enfermedad que recupera su memoria, así el pecador que, no ha tenido en cuenta la exigencia de la ley Divina pues su conciencia se hallaba oscurecida por el pecado, recobra su lucidez forzado por las tribulaciones, penosas consecuencias del pecado.

El hijo pródigo despierta de su inconsciencia, advierte y comprende su miserable condición, y busca los medios para huir de ella. "Ahora mismo iré a la casa de mi padre" — decide abandonar el pecado y arrepentirse. "He pecado contra el cielo" es decir, el lugar sagrado en el que habita Dios rodeado de los espíritus puros e impecables. "Y contra ti, padre," pues el hijo ha menospreciado al ser que más lo ama. "Ya no merezco ser llamado hijo tuyo," expresión esta de gran humildad y reconocimiento de su indignidad, que siempre acompañan al sincero arrepentimiento del pecador. "Trátame como a uno de tus jornaleros" — oración que denota el profundo amor por la casa de su padre y su aceptación de las más difíciles condiciones con tal de ser recibido una vez más en el hogar paterno. Todo esto es una indicación del infinito amor de Dios por el pecador arrepentido y aquel gozo que, según las palabras de Jesús, tiene lugar "en el cielo por un pecador que se convierte." El anciano padre, al ver a su hijo regresar de tan lejos, sin saber nada de sus sentimientos, corre hacia él, lo abraza y lo besa sin darle la oportunidad de concluir su frase de arrepentimiento. El padre ordena que su hijo sea ataviado con las más finas vestimentas en lugar de sus harapos; luego ofrece un banquete para celebrar su regreso. Todos estos son rasgos antropomórficos que permiten explicar la manera en la que el Señor Dios recibe con amor y misericordia al pecador arrepentido, y lo colma generosamente con nuevos dones y bienes espirituales en reemplazo de aquellos malogrados a causa del pecado. "Estaba muerto y ha revivido" — el pecador alejado de Dios se asemeja a un muerto, pues ciertamente la vida de un hombre depende sólo de Dios, Fuente de vida. El retorno de un pecador a Dios es equivalente a la resurrección de entre los muertos. El hermano mayor, enojado con su padre por la misericordia dispensada a su hermano, es una vívida imagen de los escribas y fariseos, orgullosos de su exacto y riguroso cumplimiento formal de la ley, pero cuyas almas son frías e impiadosas hacia sus hermanos. Ellos, jactándose de su observancia de la voluntad Divina no estaban dispuestos a unirse a publicanos y pecadores arrepentidos. El hermano mayor "se enojó y no quiso entrar" al banquete; del mismo modo los fariseos, falsos cumplidores de la ley, se enojaron con Nuestro Señor Jesucristo por Su comunión con los pecadores arrepentidos. El hermano mayor, en lugar de mostrar condescendencia hacia su padre y hermano comienza por destacar sus propios méritos y rehúsa reconocer a su hermano, nombrándolo con desprecio: "este hijo tuyo." El padre replica: "Tu siempre estás en mi compañía y todos mis bienes son tuyos" — indicación de que los fariseos, teniendo la ley en sus manos, en todo momento podían tener acceso a Dios y sus dones espirituales. Aun así ellos no fueron capaces de ganarse la benevolencia del Padre Celestial a causa de su distorsionada y cruel disposición moral y espiritual.

Entronización en Pec

Su santidad Irineo, nuevo patriarca de Serbia, sera entronizado en el Patriarcado de Pec, sede histórica del Patriarcado, el 25 de abril, según se podía leer hoy en primera pagina del diario “Politika”.

En la entrevista que Su Santidad ha concedido a “Vecernje novosti”, respondiendo a la pregunta de si se espera de él que oriente a la Iglesia hacia Europa, ha contestado que Serbia está en Europa desde el siglo XII y que es normal que no sea una isla desconectada de los demás países. “Desde luego que no tenemos nada en contra de Europa, pero no de la Europa como lo es la actualidad. Buscamos una que sea mas ideal, la cual respete los valores de los pueblos y la cual globalice ciertas cosas, pero que no se entrometa en la religion, la cultura y las costumbres de los pueblos. Porque, cada pueblo introduce en esa comunidad un ramillete de distintas flores celestiales”.

Fiesta de San Sava de Serbia

La Iglesia Ortodoxa Serbia festeja el dia de su fundador, San Sava. El dia de la espiritualidad, de la fiesta del Iluminador serbio, del santificador y primer Arzobispo de Serbia, se celebra de manera solemne tambien en las comunidades serbias de todos los países del mundo. San Sava fue el hijo menor del gran conde Stefan Nemanja, fue bautizado como Rastko, y al hacerse monje en Monte Athos, tomo el nombre de Sava. Con su entronizacion como primer arzobispo serbio en 1219, se sentaron las bases de la Iglesia Ortodoxa Serbia independiente. Junto con el padre Esteban fundo Hilandar he hizo construir otros 14 monasterios. Fallecio en 1235, en la ciudad bulgara de Trnovo. En 1594, los turcos incineraron en Vracar las reliquias de San Sava, que hasta entonces se conservaban en el monasterio de Mileseva, con la conviccion de que de esa manera harian desaparecer la fe del pueblo y la influencia de San Sava entre los serbios cosa que gracias a Dios no consiguieron.

Troparion de San Sava de Serbia

Tono 3º

Tú fuiste para nosotros guía en el modo de vivir el Evangelio,
primer Jerarca y Maestro.
Iluminaste tu patria, oh Sava,
y la hiciste renacer por la acción del Espíritu Santo.

Plantaste a tus hijos como renuevos de olivos en el Paraiso.
Tú, glorioso Santo, igual al los Apóstoles,
ruega a Cristo para que nos conceda su gran misericordia.

Contaquio, tono 8

Tú has sido glorificado como gran Jerarca

y compañero de los Apóstoles.
Dirige a Cristo tus oraciones por los que clamamos:

¡Regocíjate, oh Sava, Padre Santo!

Por las oraciones de San Sava, oh Señor, ten piedad de nosotros.

USILE POCAINTEI

Meditatie la Duminica Vamesului si a Fariseului. Parintele Petroniu Tanase (Schitul Prodromul, Muntele Athos)

Cea dintai Duminica, a Vamesului si Fariseului, care ne prega­teste pentru Postul Mare, Sfintii Parinti au mai numit-o "vestitoare" a luptelor celor duhovnicesti, pentru ca prin ea, ca o trambita, ni se ves­teste pregatirea de razboi impotriva diavolilor, in postul care vine.

Primul semnal al acestei pregatiri de lupta ni-l dau cele trei stihiri, care se canta indata dupa Evanghelia Utreniei: "Usile pocaintei...", "Cara­rile mantuirii...", si "La multimea faptelor mele celor rele...", stihiri care ne umplu de umilinta si ne rascolesc inimile. In lumina lor ne vedem cu sufletul si cu trupul intinate de multimea faptelor celor rele pe care le-am facut; cu viata de pana acum irosita in lenevire, iar ziua infricosatei judecati apropiindu-se inspaimantatoare. Ce vom face? Adanca mahnire si cutremurare ne cuprinde si ne umbreste sufletul. Dar in acelasi timp se iveste si o raza de nadejde; milostivirea cea nemasurata a lui Dumnezeu, puternicele rugaciuni ale Maicii Domnului si lucrarea curatitoare si innoitoare a Pocaintei, ale carei usi se deschid acum. Nadejdea ne intareste si ne da indrazneala sa strigam cu zdrobire de inima ea si Proorocul David: "Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta!"

Cele trei stihiri ne pleaca spre pocainta si totodata ne invata cum sa o facem: Intorcandu-ne la noi insine si cugetand la viata noastra paca­toasa; cu cutremur si cu teama de infricosata judecata; cu nadejde si incredere in dumnezeiasca milostivire. Simtamintele de teama si nadejde, care ni le trezesc aceste stihiri, trebuie sa ne insoteasca nelipsit de-a lungul intregului Post; de aceea le vom auzi de acum inainte la Utrenia fiecarei Duminici pana la Duminica a cincea. Al doilea semnal de pregatire ni-1 da pilda evanghelica a Vamesului si Fariseului (Lc. 18, 10 - 14), la care cantarile si citirile Vecerniei si Utre­niei mereu ne vor indemna sa cugetam: " Sa nu ne rugam ca fariseul, fra­tilor, ca tot cel ce se inalta pe sine, se va smeri. Ci sa ne smerim inaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vamesul strigand; Dumnezeule, milostiveste- Te spre noi pacatosii !" Sau:" Fariseul, biruindu-se de slava desarta, s-a lipsit de bunatati; iar vamesul, prin pocainta s-a invrednicit de daruri...".

Precum ne talcuieste sinaxarul duminicii, pilda ne pune inainte doua asezari sufletesti: aceea a vamesului, pe care trebuie sa tindem s-o ago­nisim si cealalta a fariseului, de care se cuvine sa ne ferim si sa fugim, pentru ca smerenia si pocainta vamesului sunt puternica intr-armare impotriva diavolilor, iar mandria si inaltarea fariseului, inceput si izvor a tot pacatul. Caci prin mandrie a cazut diavolul si tot prin ea Adam a fost izgonit din Rai; iar toata tamaduirea a venit prin smerenie, prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care a luat chip de rob si a rabdat moarte de ocara pe Cruce.

Pilda ne arata pe viu acest lucru. Fariseul era om drept, iar vamesul om pacatos. Acesta insa, prin smerenie, s-a intors mai indreptat decat acela la casa sa. Recunoscandu-si pacatul, vamesul a dobandit dreptatea, fara osteneala si degrab; si ca el toti cei ce s-au smerit, precum ne arata si minunata cantare de la vecernia Duminicii: " Atottiitorule, Doamne, stiu cat pot lacrimile! Ca pe Ezechia l-au scos din portile mortii, pe cea pacatoasa au mantuit-o din pacatele cele de multi ani, iar pe vamesul mai presus decat pe fariseul l-au indreptat". Iata, dar, ca smerenia curata degrab si usureaza povara pacatului, precum insusi Domnul o spune: "Tot cel ce se smereste se va inalta" (Luca 18, 14).

Dar inaltarea prin smerenie este mai mult decat curatire de pacate, indata ce omul se curata de pacat incepe sa lucreze harul, care salas­luieste intru el si pe care pacatul nu-l lasa sa lucreze. De aceea Apostolul spune ca: "Domnul, celor smeriti le da har" (I Petru 5, 5). Smerenia face lucrator harul din om, iar lucrarea harului este felurimea cea bogata a tuturor virtutilor. Asa cum mandria este izvor a toata rautatea, smerenia este izvorul a toata virtutea; pe de o parte ca usuca raul de la izvor, ca ceea ce este potrivnica inindriei; iar pe de alta parte este prielnica cres­terii tuturor virtutilor.

Lucrarea smereniei insa nu se opreste aici. Intocmai ca si bogatia pamanteasca, bogatia cea duhovniceasca a virtutilor este primejduita de talharii cei nevazuti, diavolii. Cum ne fura ei rodul faptelor bune, ne-o spune Sfantul Maxim Marturisitorul: "Cand omul se straduieste cu vir­tutea si constiinta duhovniceasca, se apropie de el diavolul mandriei, al slavei desarte, al dorintei de a placea oamenilor si al fatarniciei, care nu numaica nu-l impiedica de la virtute, ci il si ajuta cu prefacut viclesug, pentru ca apoi sa-l traga spre cele de-a stanga." (Rasp. Thalasie 56, Filoc. III). Se apropie viclenii de lucratorul virtutii si-i soptesc: "Mari lucruri faci! postesti, te rogi, te nevoiesti, faci milostenie, esti mai presus decat cei­lalti oameni". Daca omul ia aminte si incepe sa se increada in sine, sa se inalte, cade ca fariseul cel drept dar laudaros, isi pierde rodul ostene­lilor, fiindca "tot cel ce se inalta se va smeri" (Luca 18, 14).

Este adevarat ceea ce spun necuratii cu viclesug, ca mare lucru face cel ce savarseste binele, pentru ca toate faptele bune sunt mari si vrednice de cinste. Dar sunt asa nu pentru ca le face omul, ci pentru ca sunt roade ale Duhului Sfant, fara de care nu putem face nimic. De aceea ne invata Domnul: " Chiar daca ati face toate faptele bune, sa ziceti: slugi netrebnice suntem, caci am facut ceea ce eram datori sa facem" (Luca 17,10).

" Lucreaza si pazeste" ne invata Sfintii Parinti. Lucreaza toate fap­tele bune, dar nu fii fara de grija de rodul lor, ci pazeste-l de tilharii cei nevazuti. Iar puterea nebiruita impotriva lor si camara cea mai sigura pentru comorile cele duhovnicesti, de care nu se pot apropia talharii-diavoli, este smerenia. Odata Cuviosul Antonie a vazut toate cursele vraj­masului ca o mreaja intinse pe pamant si suspinand, a zis: "Oare cine poate scapa de ele?". Si a auzit un glas zicand: "Smerenia". Altadata, diavolul ii spune Cuviosului Macarie cel Marc: "Multa sila imi faci, Macarie, si n-am nici o putere asupra ta. Caci iata, orice faci tu, fac si eu; postesti tu, dar eu nu mananc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm nicidecum; numai cu un lucru ma biruiesti tu". Si l-a intrebat Awa Macarie:"Care este acel lucru ?" A raspuns diavolul: "Smerenia ta. Din cauza ei nu am nici o putere asupra ta ."

Iata dar, cat de minunate daruri are smerenia: curata cu lesnire tot pacatul; este prielnica cresterii virtutilor; este camara nefurata a faptelor bune si arma nebiruita impotriva mandrilor diavoli. De aceea nici nu se putea mai potrivita pregatire pentru sfintita patruzecime decat indemnul la smerenie. Caci ce facem noi in vremea postului? Ne curatam de pacate prin pocainta si smerenie, ne straduim la savarsirea faptelor bune, ne silim sa pazim nefurat rodul duhovnicestilor nevointe si sa ne razboim cu duhurile rautatii. Or, pe toate acestea le implineste smerenia cu multa lesnire.

Dar lucrurile acestea nu le facem numai in Postul Mare. Toata viata pamanteasca este lupta cu duhurile rautatii, curatire de pacat si impo­dobire cu virtuti. De aceea intotdeauna si nu numai in post avem tre­buinta de smerenie. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a dat multe inva­taturi mantuitoare, aratandu-ne El Insusi cu pilda cum sa le facem. Ne-a iubit mai presus de orice si ne-a invatat sa ne iubim si noi la fel: "Asasa va iubiti unii pe altii, precum v-am iubit Eu" (Ioan 13, 14); apoi s-a dat pilda de smerenie, zicand: "Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima " (Mat. 11, 19).

Toata viata Domnului este o neintrerupta si negraita smerenie. S-a nascut smerit in grajd de vite, a trait smerit, a murit mai mult decat smerit. "S-a smerit luand chip de rob pana la moarte de Cruce" (Filip. 2, 8). De aceea, Sfantul Isaac Sirul a numit smerenia "vesmant al Dumnezeirii", ca una cu care Domnul a fost imbracat in toata viata sa pamanteasca. Dar nu numai ca a fost imbracat cu ea, ci El insusi a fost intruparea smereniei, incat putem spune ca El este "Smerenie", precum este "Dragoste".

Indemnandu-ne sa invatam de la El smerenia, Mantuitorul ne-a aratat in toata viata Sa ce este smerenia si ne-a lasat-o drept cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Despre aceasta cale a sme­reniei auzim la otpustul din Joia Mare: "Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru, Cela ce din nemasurata Sa bunatate, ne-a aratat noua calea cea mai buna, adica smerenia, cand a spalat picioarele ucenicilor si s-a smerit pentru noi pana la Cruce si la ingropare . . .". Ne-a lasat deci smerenia drept cea mai buna cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Cu adevarat, cea mai buna cale, pentru ca am vazut de cate daruri ne invredniceste smerenia. De aceea si Parintii Patericului spuneau: "Fara smerenie nu-i nadejde de mantuire" sau "Smerenia este cununa de pietre scumpe a monahului". Iar Avva Dorotei zice:" Mai mult decat orice, avem trebuinta de smerenie".

Dar prin bogatia de daruri aratata mai sus, smerenia mai are inca unul si mai mare. Ni-1 arata Mantuitorul cand zice; "Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 19). Viata aceasta pamanteasca este plina de durere si suspin. "In lume necazuri veti avea", ne spune Domnul (Ioan 16, 33), iar Apos­tolul adauga: "Cu multe scarbe ni se cade sa intram intru imparatia lui Dumnezeu" (Fap. Ap. 14, 22). Abia la sfarsitul ei, nadajduim sa mergem "unde nu este durere nici intristare nici suspin", sa dobandim odihna si pacea mult dorita si negasita pe pamant. Domnul insa ne-a incredintat ca si aici, pe pamant, putem avea odihna sufletelor noastre si anume prin smerenie si blandete.

Oare nu este semn al vremii noastre aceasta zbuciumare, framantare, istovire, cautare si neurastenizare a omului? Doctorii prescriu tuturor bolnavilor odihna si liniste. S-au facut "case de odihna" si "statiuni de odihna" pentru oameni neurastenizati; s-au inventat metode de odihnire, de relaxare incat parafrazand cuvantul avvei Dorotei, "omul de azi, mai mult decat orice, are nevoie de odihna! De ce nu o gaseste? "Invatati-o de la Mine cel smerit, ne indeamna Domnul, si veti avea odihna sufletelor voastre .". Prea increzator in puterile sale, prea laudaros cu ispravile sale, omul a uitat, a pierdut calea cea mai buna a smereniei, s-a instrainat de izvorul a tot binele si nu mai are odihna. Dar sufletul omenesc nu-si poate gasi odihna, fara numai in Dumnezeu (Fer. A.ugustin).

Smerenia insa ne asaza dintr-odata in starea fireasca a existentei noastre. Ea nu este o virtute printre celelalte, care sa se adauge la viata noastra duhovniceasca, ci este o asezare fundamentala a omului, care se vede in prezenta lui Dumnezeu, ii recunoaste atotputernicia, se uimeste in fata maretiei Lui, apoi isi vede micimea si nemernicia sa si recunoaste smerit ca tot ceea ce are si insasi existenta lui, este un dar al negraitei iubiri si milostiviri dumnezeiesti, fara de care nu poate face nimic.

Inceputul innoirii noastre nu se poate deci face altfel decat prin intrarea in randuiala, prin smerenie. De aceea pregatirea pentru sfantul si marele Post o incepem cu smerenia, ca sa traim in aceasta vreme si apoi cu ea sa calatorim de-a lungul intregii vietii acesteia, stiind ca numai calatorind pe cea mai buna cale vom avea odihna sufletelor noastre, in veacul de acum si in vecii vecilor.

I Domingo del Triodio

Ábreme las puertas de la misericordia,

oh Señor, Fuente de la Vida.

En tu santo templo vela mi espíritu

que tiene como templo mi impuro cuerpo.

Purifícame, a pesar de todo, por tu gran bondad,

según tu gran ternura, y tu amor compasivo.

Entronización del Patriarca Irineo de Serbia

ENTRONIZACIÓN EN BELGRADO DEL PATRIARCA IRINEO.

El acto de entronización e investidura del nuevo Patriarca de Serbia, Arzobispo de Pec, Metropolita de Belgrado y Karlovac, se celebró hoy en la Catedral Patriarcal de san Miguel Arcángel de Belgrado. La Liturgia fue presidida por el nuevo Patriarca asistido de los miembros del santo Sínodo, sacerdotes y diáconos así como representantes de la Iglesia Griega y de la Iglesia Rusa.

El acto de la investidura del recién elegido Santo Irinej y el Patriarca de Serbia, se llevó a cabo hoy en día, el sábado 23 de enero 2010, al final de la liturgia de la conciliar jerárquico Santo en la Iglesia Catedral de Belgrado. La Liturgia jerarquizado Santo fue atendido por Su Santidad el Patriarca Irinej de Serbia con la concelebración de sus hermanos Obispos, sacerdotes y diáconos, y también los representantes de Rusia y la Iglesia griega.

En el transcurso de la entrega de las insignias al Patriarca Irinej, el Metropolita Amfilohije de Montenegro y el Litoral recordó la vida, acciones y sacrificios de los Patriarcas anteriores serbia. Pidió a Dios por Su Santidad para que sea un digno sucesor de San Sava y de todos los demás Santos Patriarcas y Metropolitas a los que sucede.

Su Santidad el Patriarca Irinej de Serbia, en su sermón inicial, señaló que hoy ha sido un gran día para no sólo a él personalmente, sino también para nuestra Iglesia y todo el pueblo serbio, porque el Patriarca de Serbia siempre ha representado, ante Dios y en la historia a su gente, ha compartido su destino, sus tragedias, y también sus alegrías. Su Santidad dijo que su corazón se agitaba como una hoja en el viento, que temblaba ante la cuestión de si es merecedor de este alto grado, honor y responsabilidad. “Mi pensamiento se eleva hasta Dios, nuestro Salvador, Gran Pastor de la Iglesia, que me ha otorgado la bondad de su gracia” dijo Su Santidad.

BIOGRAFÍA DE SU SANTIDAD EL PATRIARCA IRINEO DE SERBIA

Su Santidad el Patriarca Irinej (Gavrilovic) de Serbia, nació en la aldea de Vidova, cerca de Cacak en 1930 hijo de Zdravko y Milijana. Terminó la escuela primaria en su aldea, y luego en Cacak completó la escuela secundaria. Tras el final de la escuela secundaria se matriculó y completó sus estudios en el seminario en Prizren, licenciándose en la Facultad de Teología Ortodoxa en Belgrado. Tras su regreso del ejército pronto fue nombrado profesor del seminario de Prizren. Antes de acceder al cargo de profesor en octubre de 1959, fue tonsurado en el monasterio Rakovica por Su Santidad el Patriarca Germán con el nombre monástico de Irinej.

Ese mismo mes, el día de Santa Petka, 27 de octubre 1959, en la iglesia Ružica de Kalemegdan, fue ordenado como hieromonje. Mientras trabajaba como profesor en el seminario de Prizren, fue enviado a cursar los estudios de postgrado en Atenas. En 1969 fue nombrado director de la escuela monástica de Ostrog, de donde regresó de nuevo a Prizren convirtiéndose en rector del Seminario. En 1974 fue elegido como obispo vicario de Su Santidad el Patriarca con el título de Obispo de Moravica. Un año más tarde, en 1975 fue elegido como Obispo de Nis, donde ha ejercido su ministerio pastoral hasta ahora.