Преподобный Серафим + Sfantul Serafim de Sarov San + San Serafín de Sarov

Iisus a intrat în Ierihon şi trecea prin oraş. Şi iată că un oarecare Zaheu, mai-marele vameşilor, un om bogat, căuta să-L vadă pe Iisus, să vadă cine este. Nu putea vedea din spatele mulţimii, pentru că era mic de statură. Atunci, alergând înainte, s-a urcat într-un sicomor ca să-L vadă, pentru că Iisus urma să treacă pe acolo. Când ajunse în acel loc, Iisus,privind în sus, îl văzu şi îi spuse: „Zaheu, coboară mai repede, căci astăzi trebuie să fiu în casa ta”. El coborî degrabă şi îl primi cu bucurie. Şi, văzând lumea acestea, a început să cârtească şi să murmure, că Iisus a intrat la un om păcătos. Iar Zaheu, stând, i-a spus Domnului: „Iată, jumătate din averea mea o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Iar Iisus a zis: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 1-10).

Cine este Zaheu? „Mai-marele vameşilor.” Obişnuita antiteză dintre vameşul smerit şi mândrul fariseu ne întunecă adesea în minte caracteristicile reale ale acestor două tipuri de personaje. Dar, ca să înţelegem corect Evanghelia, trebuie să ni-i imaginăm cu claritate.

Fariseii erau într-adevăr drepţi. Dacă, pe buzele noastre, numele de „fariseu” sună ca o ocară. În zilele lui Hristos şi în primele decenii ale creştinismului nu era aşa. Dimpotrivă, Sfântul Apostol Pavel declară triumfător în faţa iudeilor: „Eu sunt fariseu, fiu de farisei” (Fapt. 23, 6). Apoi tot el le scrie creştinilor, fiilor săi duhovniceşti: „Sunt din neamul lui Israel, din seminţia lui Veniamin, evreu din evrei, după lege fariseu” (Fil. 3, 5). Şi, în afară de Sfântul Apostol Pavel, mulţi alţi farisei au devenit creştini: Iosif, Nicodim, Gamaliel.

Fariseii (în ebraica veche, „perusim”, în aramaică, „ferisim”, ceea ce înseamnă „alţii”, „separaţi”) erau râvnitori ai Legii lui Dumnezeu. Ei „se odihneau în Lege”, adică meditau la ea necontenit, o iubeau, se străduiau să o împlinească întocmai, o propovăduiau, o tâlcuiau.

Rostul demascărilor repetate a fariseilor pe care le face Domnul este de a-i preveni că toată nevoinţa lor, toate silinţele lor cu adevărat bune, ei le compromit în ochii lui Dumnezeu, le fac de nimic, şi astfel îşi capătă osândă, iar nu binecuvântare de la Dumnezeu, datorită înălţării cu duhul, din pricina faptelor de dreptate pe care le săvârşesc, a orgolioasei păreri de sine şi, ce este mai grav, a osândirii aproapelui – pentru care îl avem ca exemplu grăitor pe fariseul din pildă, care spunea: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni” (Luca 18, 11).

Dimpotrivă, vameşii erau cu adevărat păcătoşi, încălcători ai legilor fundamentale ale lui Dumnezeu. Vameşii erau cei ce strângeau birurile de la evrei pentru romani. Să nu uităm că evreii, cunoscându-şi bine situaţia de excepţie de aleşi ai lui Dumnezeu, erau vestiţi prin faptul că „Noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi” (In. 8, 33). Iar acum, în urma ştiutelor evenimente istorice, ei s-au trezit subjugaţi, înrobiţi de poporul mândru şi brutal, „de fier”, al păgânilor romani. Şi jugul acestei înrobiri se îngreuna tot mai mult şi devenea tot mai apăsător.

Semnul cel mai simţit şi mai grăitor al subjugării şi al supunerii evreilor de către romani era plata către cuceritorii lor a tot felul de biruri şi dăjdii. Pentru evrei, ca şi pentru toate popoarele antichităţii, plata birurilor era în primul rând un semn al supunerii. Iar romanii, neavând nici un fel de scrupule faţă de poporul cucerit, le pretindeau cu brutalitate şi neînduplecare atât birurile hotărâte, cât şi altele suplimentare. Desigur că evreii plăteau cu ură şi cu dispreţ. Nu degeaba, dorind să-L compromită pe Domnul în faţa poporului Său, cărturarii îl întrebau: „Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?” (Matei 22, 17). Ei ştiau că, dacă Hristos va răspunde că nu, va fi uşor de învinuit în faţa romanilor, iar dacă va răspunde că da, atunci va fi compromis definitiv în ochii poporului Său.

Atâta vreme cât romanii cârmuiau Iudeea prin intermediul domnitorilor locali, de felul lui Irod, Arhelau, Agripa şi alţii, această supunere faţă de Roma şi, în particular, obligativitatea plăţii birurilor se îndulcea pentru iudei prin faptul că ei se supuneau nemijlocit domnitorilor lor, cărora le plăteau tributul, iar aceia, la rândul lor, se supuneau şi plăteau Romei.

Dar exact cu puţină vreme înainte de începerea propovăduirii Mântuitorului, s-a produs o schimbare în sistemul de conducere a Iudeii. Recensământul general, legat de evenimentul Naşterii lui Hristos, a fost primul pas pentru instaurarea tributului individual pentru toţi supuşii romani ai acestei regiuni, în anul 6 sau 7 după Naşterea lui Hristos, după înlocuirea lui Arhelau, când a fost introdusă dania personală pentru toţi locuitorii Palestinei, iudeii au răspuns la aceasta cu revolta fariseului Sadoc şi a lui Iuda Galileianul (vezi Fapt. 5, 37) şi cu mare greutate reuşi arhiereul Iazar să liniştească atunci mulţimea.

În locul domnitorilor locali, au fost numiţi la conducerea Iudeii şi a regiunilor învecinate procuratori romani. Pentru o mai eficientă colectare a tributului, romanii au apelat la un institut al vameşilor, existent deja de multă vreme la Roma. Dar, în timp ce la Roma şi în întreaga Italie vameşii se recrutau din respectabila pătură socială a călăreţilor, în Iudeea romanii erau nevoiţi să recruteze vameşi din renegaţii societăţii, din iudeii care acceptau să treacă în slujba lor şi să-şi constrângă confraţii la plata daniilor.

Acceptarea unei asemenea slujbe era corelată cu cea mai profundă decădere morală. Ea era legată nu numai de trădarea naţională ci, în primul rând, de cea religioasă: ca să devii armă de înrobire a poporului ales de Dumnezeu de către nişte păgâni primitivi, trebuia să te lepezi de făgăduinţa lui Israel, de sfinţii lui, de speranţele lui, mai ales că romanilor nu le păsa de suferinţele sufleteşti ale agenţilor lor: acceptând această funcţie, vameşii trebuiau să facă jurământ păgânesc de credinţă împăratului şi să aducă jertfă păgânească spiritului său (geniului împăratului).

Desigur că vameşii, strângând biruri de la fraţii lor de acelaşi sânge, nu urmăreau numai interesele Romei. Dar, urmărindu-şi scopurile egoiste, îmbogăţindu-se pe spinarea confraţilor înrobiţi, ei îngreunau şi mai mult, insuportabil de mult, jugul asupririi romane.

Iată cine erau vameşii. Iată de ce erau înconjuraţi de ură îndreptăţită şi de dispreţ, ca trădători ai poporului lor, trădători nu ai unui neam oarecare, ci ai celui ales, arma lui Dumnezeu în lume, unicul popor prin care lumii îi putea veni renaşterea şi mântuirea.

Toate acestea se referă în cel mai înalt grad la Zaheu, întrucât el nu era un vameş de rând, ci mai-marele vameşilor – arhitelonis. Fără îndoială că le făcuse pe toate: adusese jurământ păgânesc şi jertfa păgânească, îi jupuia fără milă de dăjdii pe confraţii săi, le mai şi mărea birurile în interesul lui propriu. Şi deveni, cum mărturiseşte Evanghelia, un om bogat.

Desigur că Zaheu înţelegea bine că pentru el erau pierdute toate aşteptările lui Israel. Toate cuvintele pronunţate de prooroci, îndrăgite din copilărie, la auzul cărora fremăta de bucurie orice suflet credincios din vremea Vechiului Legământ, „cunoscător al strigătului proorocesc”, nu erau pentru el. El era trădătorul, un renegat. El nu avea parte în Israel.

Şi iată că ajung până la el zvonuri că Sfântul lui Israel, Mesia cel profeţit de prooroci, a venit deja pe pământ şi, împreună cu un mic grup de ucenici, trece prin câmpiile Galileei şi Iudeei, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi săvârşind mari minuni, în sufletele credincioase se aprind, fremătător, speranţe pline de bucurie. Cum va reacţiona la aceasta Zaheu?

Pentru el, personal, venirea lui Mesia este o catastrofă, înseamnă că stăpânirea romană se sfârşeşte şi desigur că biruitorul Israel se va răzbuna pe el pentru pierderile suferite din cauza lui, pentru jignirile şi strâmtorările pe care i le-a pricinuit. Dar chiar dacă nu este aşa, căci – după mărturia proorocului – Mesia vine drept, biruitor şi smerit (Zah. 9, 9) chiar şi atunci biruinţa lui Mesia nu îi va aduce decât cea mai mare ruşinare şi privarea de toată bogăţia şi situaţia pe care le-a dobândit cu înfricoşătorul preţ al trădării lui Dumnezeu, a poporului natal şi a tuturor aşteptărilor lui Israel.

Dar poate că nu e tocmai aşa. Poate că noul prooroc nu e deloc Mesia. Nu toată lumea crede în El. Cei mai importanţi duşmani ai vameşilor şi, în particular, ai lui Zaheu – fariseii şi cărturarii – nu cred în El. Poate că toate acestea nu sunt decât scornelile deşarte ale lumii. Atunci poate continua să trăiască liniştit, ca şi mai înainte.

Dar Zaheu nu vrea să rămână ţintuit de astfel de gânduri. El vrea să-L vadă pe Iisus, ca să se lămurească, să se lămurească cu certitudine cine este El. Şi Zaheu doreşte ca proorocul care trece pe lângă el să fie cu adevărat Mesia Hristosul. El doreşte să strige, împreună cu proorocii: „O, dacă ai desface cerurile şi ai coborî!” – chiar dacă asta ar însemna o catastrofă de moarte pentru el, Zaheu. Există, va să zică, în sufletul său astfel de adâncimi, pe care nici el însuşi nu şi le dibuise până acum, există în el o iubire aprinsă, arzătoare, mistuitoare, totalmente dezinteresată faţă de „aşteptarea popoarelor”, faţă de chipul zugrăvit de profeţi al blândului Mesia, Care „a luat asupra Sa neputinţele noastre, şi a purtat durerile noastre”. Şi, dacă s-a ivit ocazia de a-L vedea, Zaheu nu se mai gândeşte la sine.

Pentru el personal, pentru Zaheu, biruinţa lui Mesia înseamnă dezastru şi moarte. Dar el nu se gândeşte la asta. El vrea să-L vadă măcar cu coada ochiului pe Acela pe Care L-au prevestit Moise şi proorocii. Şi iată că Hristos trece pe lângă el. El este înconjurat de mulţime. Zaheu nu poate să-L vadă, fiind mic de statură. Dar setea cu totul dezinteresată a lui Zaheu, dezinteresată până la totala lepădare de sine, ca măcar de departe să-L vadă pe Hristos, este atât de nemărginită, este de nebiruit, încât el – un om bogat, cu situaţie, funcţionar al Imperiului roman – neţinând seama de nimic, cuprins doar de dorinţa fierbinte de a-L vedea pe Hristos, în mijlocul mulţimii duşmănoase, care-l urăşte şi-l dispreţuieşte, încalcă toate convenţiile, toate cuviinţele formale, şi se suie în copac, într-un smochin – un sicomor, care crescuse în cale.

Şi ochii marelui păcătos, căpetenia trădătorilor, se întâlniră cu ochii Sfântului lui Israel – Hristos-Mesia, Fiul lui Dumnezeu.

Iubirea vede ceea ce nu îi este accesibil ochiului indiferent sau duşmănos. Iubind dezinteresat chipul lui Mesia, Zaheu a putut să recunoască imediat în învăţătorul aflat în trecere prin Galileea pe Domnul Hristos, iar Domnul, plin de iubire dumnezeiască şi omenească, a văzut în acest Zaheu, care îl privea din ramurile sicomorului, acele adâncimi sufleteşti pe care nici Zaheu nu şi le cunoscuse până atunci: Domnul a văzut că iubirea arzătoare pentru Sfântul lui Israel, neîntunecată câtuşi de puţin de vreun interes personal, a acestei inimi de trădător, poate să-l renască şi să-l înnoiască. Atunci răsună glasul dumnezeiesc: „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”. Şi renaşterea morală, mântuirea, înnoirea au venit la Zaheu şi la toată casa lui.

Fiul Omului a venit cu adevărat să-i caute şi să-i mântuiască pe cei pierduţi.

Doamne, Doamne, şi noi Te-am trădat odinioară, ca Zaheu, pe Tine şi lucrarea Ta, ne-am lipsit de partea noastră din Israel, ne-am trădat aşteptările! Dar, chiar de-ar fi întru ruşinarea noastră şi a celor ca noi, vie împărăţia Ta, biruinţa Ta şi sărbătoarea Ta! Ca să nu-şi bată joc vrăjmaşii Tăi de moştenirea Ta! Chiar dacă venirea Ta ne va aduce pieire şi osândă, după cum merităm pentru păcatele noastre, vino, Doamne, vino degrabă! Dar dă-ne să vedem, măcar de departe, biruinţa adevărului Tău, chiar dacă nu vom izbuti a-i fi părtaşi! Şi pomeneşte-ne, mai presus de aşteptările noastre, cum 1-ai pomenit odinioară pe Zaheu!

(Sfântul Clement Romanul relatează că, ulterior, Zaheu a devenit însoţitorul Sfântului Apostol Petru şi, împreună cu întâiul dintre apostoli, a propovăduit la Roma, unde şi-a primit mucenicescul sfârşit pentru Hristos, în timpul lui Nero. Le-a răsplătit romanilor creştineşte, cu cea mai mare binefacere pentru răul de moarte pe care au fost pe cale să i-1 pricinuiască, în mândra capitală a romanilor, care l-au ispitit şi l-au înrobit odinioară şi l-au silit să se lepede de tot ce-i era mai sfânt sufletului său, soseşte Zaheu, eliberat de harul Domnului nostru Iubitor de oameni, şi îi aduce Romei nu blestem, ci binecuvântare, dându-şi pentru aceasta chiar propria viaţă).

DOMINGO DE ZAQUEO

En este domingo el Evangelista Lucas es el único que narra este momento. A la fascinación que causan las riquezas, y que Lucas expuso en el pasaje del joven que no "siguió" a Cristo por sus muchas riquezas, la conversión de Zaqueo presenta un ejemplo en contrapartida. Zaqueo, que significa "el puro," "el justo," o, si es abreviatura de Zacarías, "Dios se acordó," es presentado por Lucas en dos caracteres íntimamente unidos entre sí. Es "jefe de publícanos" y hombre "rico."

Los publícanos eran los recaudadores de los impuestos de Roma en Israel. Por eso eran aborrecidos por los judíos, como coautores de la dominación romana. La autoridad de Roma admitía de éstos una cantidad inportante, y luego ellos podían resarcirse en los cobros del pueblo. Ello dejaba un margen de abuso manifiesto en los beneficios. Acaso por eso era "rico." Máxime siendo "jefe" de los publícanos de toda aquella zona de Jericó (cf. Lc 3:12-13).

El buen deseo se ve en este hombre de "estatura pequeña," por lo que se sube a un árbol, y no tiene reparo en "correr" para situarse por donde Cristo ha de pasar. A su paso, Cristo lo miró, lo llamó, y le dijo que bajase pronto y él bajó con toda prisa. Este rasgo de Lucas corresponde al ansia que Cristo tiene de él. Y lo recibió en su casa "con alegría." La murmuración judía no podía faltar al ver que se hospedaba en la casa de un "pecador." Esta palabra tenía para ellos el sentido de un hombre inmerso en toda impureza "legal," que aquí también podía ser moral por su oficio.

Lucas es rápido en la descripción. Pero va a lo fundamental de los hechos. Zaqueo está convertido. El confiesa su satisfacción: "Doy la mitad de mis bienes a los pobres, y si a alguien he defraudado en algo, le devuelvo el cuádruple." En la Ley se exigía el cuádruple en casos de robo (Ex 21:37; 22:1). Pero en caso de fraudes sólo se exigía una quinta parte, a más de la devolución o compensación de lo defraudado (Lev 5:24; Núm 5:6.7). En el uso de esta época sólo estaba vigente la satisfacción de una quinta parte sobre lo robado. Así, la oferta de Zaqueo es: la primera, como una indemnización; y la segunda, un acto de generosidad muy por encima de lo que la justicia exigía entonces.

Con Cristo llegó a Zaqueo la "salud." También él, aunque degradado por los fraudes y malos negocios, era digno de ser hijo de Abraham: de la suerte de los judíos dignos y rectos. Y, sin duda, también a toda su "casa" (Act 10:2; 11:14; 16:15.31; 18:8), lo mismo que antes participarían de "riqueza de iniquidad." Y se hace ver que ésta era la misión de Cristo. Lo criticaban por "comer y beber con los publícanos y pecadores" (Lc 15:1) y les respondió con las parábolas de la misericordia. Y aquí se responde, aparte de los hechos, con destacar que ésta era la misión del Hijo del hombre: que "ha venido a buscar y salvar lo que estaba perdido."

San Ambrosio ve en Zaqueo un fruto maduro que cae del árbol a la primera sacudida que le hace Cristo.

TERREMOTO EN HAITÍ

Haiti esta devastado y los medios apuntan a la muerte de cientos de miles de personas por este terremoto.

El palacio de gobierno ha sido destruido al igual que el hospital principal de la ciudad y la catedral romano-catolica. No estoy seguro pero podría ser la peor tragedia natural que ha afectado a un país del hemisferio occidental.

Antes de los 1800's, Haiti era "La Perla de las Antillas", fue una de las colonias mas ricas del mundo, descrita por los autores como un paraiso natural lleno de alegría. Sin embargo, la Iglesia Católico-Romana no pudo controlar el paganismo prevaleciente entre los esclavos, que frecuente lo disfrazaban de "catolicismo popular" aunque en realidad dan culto a los dioses (demonios) africanos.

Los esclavos, oprimidos por los colonizadores, usaron estos espiritus malignos para defenderse de los abusos.Un día un sacerdote vudú llamado Dutje Boukman preparó un gran levantamiento y reunió a centenares de esclavos y brujos del vudú, sacrificando a un cerdo negro y consagrando el futuro de Haití al demonio a cambio de que este les diera la independencia de Francia y la posibilidad a los ex-esclavos de gobernar el país. Hati, de ser la colonia mas rica se transformo en el pais mas pobre de occidente. Los haitianos fueron gobernados por tiranos, algunos tan brutales y ridiculos que se proclamaban reyes y emperadores con suntuosas ceremonias de coronación. El país se convirtió en foco de brujería y maldad: niños y animales sacrificados, rituales abominables...

Desgracia tras desgracia ha seguido en la vida de Haiti: desastres naturales, guerras civiles, hambrunas, tiranías. A diferencia de otras naciones caribeñas, la economía en Haiti está destruida, la erosión inexplicablemente devoró el país (que antes era frondoso y lleno de vida natural) y hoy Haiti es un desierto de tierra sucia, que es comida por el pueblo en forma de galletas.

Y ahora este devastador terremoto. La República Dominicana, a pesar de compartir la mitad del territorio de La Española (la isla donde se encuentra Haiti) usualmente no se ve afectada por los desastres que afectan tan terriblemente a Haiti, como en el caso de este tereemoto que duró cerca de un minuto y que a pesar de esto, causó daños muy poco significativos en ese país. Solo la influencia sobrenatural del demonio puede explicar las tragedias que ha vivido Haiti, donde casi toda la población practica la brujería.

Puede romperse esta maldición? Podrán algun día los haitianos liberarse de la brujería y la maldad que corroe todo en esa nación caribeña?

ΤΑ ΘΕΟΦΑΝΕΙΑ

Video con la celebración de la Theofanía en distintas ciudades de Grecia.

http://www.youtube.com/watch?v=2VFCPVR_-j4&feature=player_embedded

Boboteaza la malul Mării Negre - Constanţa 6 ian. 2010

Video de la bendición del Aghiasma Mare en la ciudad de Constanza, Rumanía. Para poderlo ver pulsar sobre el siguiente link:

http://www.radiodobrogea.ro/video/sfintirea-cea-mare-a-apei/

El Presidente de Serbia pasa la Navidad en el Monasterio de Decani

El presidente de Serbia, Boris Tadic, se desplazó a Kosovo para pasar la Navidad ortodoxa en el histórico monasterio serbio de Decani y apoyar a los serbios que viven en Kosovo

La agencia serbia Tanjug informó de que Tadic asistió en Decani la Liturgia de Navidad y a la iluminación del tradicional pesebre de ramas secas de roble y paja.

El monasterio de Decani, que data de la primera mitad del siglo XIV, es uno de los santuarios más respetados por los serbios y por toda la Ortodoxia y constituye una joya de la arquitectura bizantina que fue declarada patrimonio mundial de la Organización de las Naciones Unidas para la Educación, la Ciencia y la Cultura (UNESCO).

Serbia no reconoce la independencia de Kosovo, proclamada por los albano-kosovares de forma unilateral en febrero de 2008, porque la considera ilegal ya que es una provincia de su territorio nacional.

Se calcula que unos 120.000 serbios viven en Kosovo concentrados en el norte, limítrofe con Serbia, y en varios enclaves del interior y denuncian que se sienten aislados y discriminados.

Más de 200.000 serbios abandonaron Kosovo después de la guerra de 1999, ante el acoso albanés.

THEOPHANIA BOBOTEAZA ALICANTE 2010

Ya se pueden ver las fotos del día de la Teofanía en la siguiente dirección:

http://picasaweb.google.com/Parroquiaortodoxa/TheophaniaBoboteazaAlicante2010#

Esperamos que os gusten.

Doamne ajuta!

Homilia el Metropolita de Montenegro y del Litoral Vladika Amfilohije.

Con motivo del Nacimiento del Nuestro Señor Jesucristo, Vladika Amfilohije ha dirigido a los creyentes la tradicional Homilia Navideña.

"El gran misterio del Nacimiento del Señor Jesus Cristo, ocurrio en una humilde cueva de Belem, la cual a partir de ese momento, y para siempre, se ha convertido en el centro del mundo – criterio de la gloria de Dios y fuente de consuelo de los creyentes en la historia del genero humano, se dice el inicio de la Homilia Navidena. Se recuerda que la fiesta de la Navidad ha dividido la totalidad de la historia del hombre en dos partes: en la espera de la llegada del Señor y en la salvacion. Casi todos los profetas del Antiguo Testamento senalaban sobre el gran misterio del nacimiento del Mesias, Senor Jesus Cristo, de su advenimiento se habla en muchos lugares del Antiguo Testamento. Por ello, el Nacimiento de Cristo es la fiesta de la felicidad de la tierra y de los cielos, en la que toman parte por igual angeles y santos, pero también todo alma creyente alumbrada por la luz de Belen, se destaca en la Homilia y se recuerda que a todo hombre se invita a ofrendar dadivas a Dios. “¿No es acaso todo lo bueno que hemos hecho este año nuestro mas grande presente al Nino Jesus? Si hemos dado de comer al famelico, de beber al sediento, visitado al enfermo, ¿no hemos con tales actos ofrendado un don a Dios? Si con el modo de vivir hemos glorificado a Dios, ¿no hemos acaso de tal modo ofrendado al Nino Jesus el oro de virtud? Si hemos visto los padecimientos de nuestros hermanos, y los hemos consolado con nuestros actos, ¿no hemos hecho de ese modo bien al propio Cristo?“, se desraca en la Homilia. Por ello la Navidad es tambien una fiesta en la cual ponemos a prueba nuestra fe y todo lo que como seres de Dios tenemos la obligacion de hacer, como solia decir nuestro difunto Patriarca Pavle. Esta Navidad, nos invade en especial la alegre tristeza porque nos ha dejado nuestro gran Patriarca Pavle y se ha trasladado de la tierra al cielo. Creemos profundamente que el continuara orando por nuestra Iglesia y nuestro pueblo."

!PAZ DE DIOS, CRISTO HA NACIDO!

La dura realidad de los cristianos en Egipto

Esta es la realidad que viven los cristianos en Egipto y que recuerda a los métodos empleados por los nazis contra los judiós en la Alemania de los años previos a la II Guerra mundial. Los comercios y negocios de los cristianos son marcados con cruces y sistemáticamente asaltados y no tienen ningún reparo en dar brutales palizas incluso a niños al grito de "Conviertete a Alá o muere" Pocas veces son las que estas noticias llegan a Europa y menos aún a la España promotora de la "Alianza de Civilizaciones" Esta es la paz que ofrece el Islam a los cristianos y este punto los deberíamos de reflexionar muy mucho los cristianos de esta vieja Europa que no hace ni dice nada por los cristianos de oriente y que se levanta impulsada por su rancio progresismo ante cualquier palabra dicha en contra, por pequeña que sea, de las demás confesiones religiosas.

Martires en la Noche Santa de la Navidad

La noche de navidad, este pasado miércoles, terminó en tragedia al morir siete personas, durante un ataque realizado por musulmanes desde un vehículo.

El ataque ocurrió tras terminar la Vigilia de navidad en la ciudad de Nagaa Hamadi, provincia de Quena, a unos 65 kilómetros de las ruinas de Luxor en Egipto. Los fieles estaban saliendo de la Iglesia Mary Gergis.

Los cristianos residentes en esta localidad habían recibido varias amenazas durante los días previos a la celebración de la Navidad. El obispo de Kirollos, de la diócesis de Nag Hamadi había recibido un mensaje en su teléfono movil que decía: "Ahora es su turno". Debido a esas amenazas dijo que se había visto obligado a terminar la misa de Navidad una hora más temprano.
"Yo no hice nada con él (mensaje). Mis fieles también estuvieron recibiendo amenazas en las calles, y algunos les gritaron: 'no les dejaremos tener festividades'", señaló el obispo de Kirollos, en declaraciones a la agencia AP.

Según informó el Ministerio del Interior egipcio, la justificación para este ataque del ataque fue la venganza por la violación de un cristiano a una niña musulmana el pasado mes de noviembre. Tras este hecho ha habido desórdenes en esta localidad, entre ellos la quema de propiedades de algunos cristianos. Tal acusación es completamente falsa según comentaron miembros de la comunidad copta de la ciudad. "Ellos levantan falsas acusaciones contra los cristianos para justificar sus ataques y asesinatos. Son los musulmanes los que violan y raptan a nuestras niñas, obligándolas a casarse con musulmaes y a convertirse a la secta de Mahoma"

Los cristianos coptos y los perteneciente al Patriarcado griego de Alejandría se quejan cada vez más de la discriminación que sufren a causa del fundamentalismo islámico, especialmente en materia laboral debido a que los ciudadanos egipcios deben llevar siempre un carnet que identifique la religión a la cual pertenecen y muchos no son aceptados en algunos puestos de trabajo por ser cristianos.

Theophania Boboteaza 2010

Estos son dos videos de la bendición de las aguas en la playa del Postiguet. Pronto estarán disponibles las fotos de este hermosísimo día del Bautismo del Señor en Alicante.

Fiesta de la Teofanía - Boboteaza en Rumanía

Traditii si obiceiuri de Boboteaza

6 ianuarie: la Boboteaza nu se spala rufe, apa sfintita luata acum are puteri miraculoase, ea nu se strica niciodata. La Boboteaza se sfintesc toate apele, iar preotul se duce la o apa unde va arunca crucea. Mai multi barbati se arunca in apa ca sa o aduca inapoi, iar cel care va scoate crucea din apa va avea noroc tot anul.Iordanitul femeilor: in satele din nordul tarii, pe vremuri, femeile se adunau in grupuri mari acasa la cineva si duceau alimente si bautura. Dupa ce serveau masa, ele cantau si jucau toata noaptea. Dimineata ieseau pe strada si luau pe sus barbatii care apareau intamplator pe drum, ii luau cu forta la rau amenintandu-i cu aruncatul in apa. Tot acum, in unele regiuni, avea loc integrarea tinerelor neveste in comunitatea femeilor casatorite prin udarea cu apa din fantana sau dintr-un rau. In noaptea de Boboteaza, tinerele fete isi viseaza ursitul. Ele isi leaga pe inelar un fir rosu de matase si o bucatica de busuioc; busuioc se pune si sub perna. Fetele care cad pe gheata in ziua de Boboteaza pot fi sigure ca se vor marita in acel an.

Sfantul Ioan Botezatorul- 7 ianuarie: acest obicei, numit "Udatul Ionilor", are loc in Transilvania si Bucovina. In Bucovina, la portile tuturor care poarta acest nume se pune un brad impodobit, iar acesta da o petrecere cu lautari. In Transilvania cei care poarta acest nume sunt purtati cu mare alai prin sat pana la rau unde sunt botezati/ purificati.

Boboteaza In suita celor 12 sarbatori importante crestine se numara si Boboteaza (Botezul Domnului), tinuta in fiecare an, in ziua a sasea a lunii ianuarie. Sarbatoarea este menita sa reaminteasca cele petrecute la apa Iordanului, inainte ca Iisus sa paseasca in viata publica, la implinirea varstei de aproximativ 30 de ani. Intrucat in aceasta zi Iisus s-a prezentat pentru prima data in lume, sarbatoarea se mai numeste si Epifanie, Teofanie, Aratarea Domnului. Inca din sec. 3, poate si mai inainte, este semnalat inceputul acesteia. Cert este ca in "Constitutiile Apostolice" Boboteaza figura deja printre sarbatorile crestine, alaturi de Craciun si de Pasti.In Iordan botezandu-Te Tu, Doamne...Boboteaza mai este cunoscuta si sub numele de Epifanie, Teofanie, Aratarea Domnului, Descoperirea Cuvantului IntrupatSarbatorita inca de la inceput in ziua de 6 ianuarie, multa vreme impreuna cu Craciunul (lucru ramas pana astazi in practica Bisericii otodoxe ruse, a Bisericii Armene si a celorlalte biserici necalcedoniene), Boboteaza mai este cunoscuta si sub numele de Epifanie, Teofanie, Aratarea Domnului, Descoperirea Cuvantului Intrupat.

Evenimentul Botezului este descris de catre toti evanghelistii. Matei ne relateaza ca Iisus a venit din Galileea la raul Iordan unde boteza Ioan Botezatorul, cerand sa fie si el botezat. Ioan i-a zis: "Eu am trebuinta sa fiu botezat de tine si tu vii la mine" (Matei 3, 14), iar la raspunsul lui Iisus ca asa se cuvine, a fost botezat in cele din urma de catre Ioan. Boboteaza (Botezul Domnului) este o manifestare a celor trei Persoane ale Treimii: Fiul se boteaza in Iordan de catre Ioan, Spiritul Sfant se coboara asupra lui Iisus in chip de porumbel, iar Tatal din cer Il declara ca fiind Fiul sau.
Boboteaza (6 Ianuarie) si cu Sf. Ioan (7 Ianuarie) aproape ca formeaza una si aceeasi sarbatoare. In ajun, preotul sfinteste casele cu apa care a fost sfintita in dimineata aceea dupa Liturghie. Oamenii tin post negru pana ce vine preotul si beau din aceasta apa sfintita. Preotul este precedat de copii imbracati in camasi albe, sunand din clopotei si deschizand calea preotului, strigand Kira Leisa, adica pronuntarea romaneasca a grecescului Kyrie Eleison (Doamne miluieste). Pe langa Troparul Bobotezei, copii canta colinde speciale care descriu minunea care a avut loc la Iordan (Botezul lui Iisus). In ziua aceasta, in afara de preot, nimeni nu se duce colindand din casa in casa.

In ziua de Boboteaza, dupa liturghie, preotul impreuna cu enoriasii fac o procesiune spre un lac, rau sau vreun izvor, pentru slujba Sfintirii Apelor. Cand Troparul Bobotezei incepe, vanatorii si padurarii satului impusca peste ape ca sa alunge duhurile necurate. Astazi, acest obicei a pastrat doar semnificatia festiva a unui foc de artificii, fiind lipsit de simbolism. Daca este frig, se pregateste o cruce de ghiata, pentru a marca locul slujbei si la sfarsit preotul arunca in apa o cruce de lemn, iar feciorii satului se arunca sa o scoata, chiar daca este ger. Se crede ca in ziua aceasta toate apele pamantului sunt sfintite; de aceea femeile nu spala rufe pentru urmatoarele opt zile pana la sfarsitul praznicului.

1 de Enero: CIRCUNCISIÓN DE NUESTRO SEÑOR

El objetivo de esa práctica era pedagógico, dado que tenía como receptores a todos aquellos que eran idólatras y hebreos, estaban interesados en la nueva religión y se adherían a ella. De una de esas costumbres nos habla hoy el evangelista Lucas: El niño recién nacido, ocho días después de su nacimiento, fue sometido al procedimiento de la circuncisión, tomando el nombre Jesús. Este es el acontecimiento que festeja nuestra Iglesia el primer día de cada año. En las lecturas y en los cánticos del día se exalta la humildad de Cristo, que no sólo aceptó nacer como un ser humano sino además, someterse a todas las costumbres sociales.

En correspondencia al ejemplo de Cristo, la Iglesia estableció como el tiempo de dar nombre a los recién nacidos el octavo día del nacimiento. Contrariamente, la mayoría de la gente ha sabido que el nombre se da en el bautismo. Se trata de un malentendido. En el bautismo se repite el nombre que se ha dado al octavo día del nacimiento del niño. No obstante, dado que no se cumple generalmente el ritual de dar el nombre al octavo día, éste se anuncia por primera vez en el bautismo. De esta forma el bautismo se relacionó con la dación de nombre. Sería bueno que volviera la práctica eclesiástica de dar el nombre al recién nacido, como prevé la tradición litúrgica, mucho más porque se realiza en virtud del ejemplo de Cristo, tal como nos informa la lectura evangélica de hoy.

El primer nombre que recibe el ser humano con la bendición de la imposición de nombre, es el nombre de Cristo. El cristiano como partícipe del nombre de Cristo, es llamado a adoptar también las demás características de Cristo. Sólo con este presupuesto puede llevar dignamente, sin hipocresía, el nombre de Cristo: cristiano.

En la biografía de San Crescente (15 de abril) se lee un breve diálogo entre el santo y el gobernador de la zona. Interrogado el santo por el gobernador para que manifieste cuál es su nombre y su patria, éste contestó repetidamente que es cristiano. Quien dice ser cristiano, refiere san Juan Crisóstomo, declara con ello todo, su patria, su nombre y su profesión. La dignificación del nombre del cristiano exige la transfiguración de la persona que lo lleva. Para que ello se haga realidad es preciso que el cristiano camine por el camino de la humildad que recorrió Cristo.

En la bendición de la imposición del nombre al octavo día, el niño es llamado por primera vez con nombre personal. Es el nombre que elijen los padres. Este nombre lleva el ser humano a lo largo de toda su vida y con este nombre ingresará finalmente al reino esperado. La Iglesia considera al niño recién nacido, de sólo ocho días, como un ser humano realizado. El nombre le da una la identidad como persona, reafirma su unicidad y reconoce el don divino de su personalidad irrepetible. Con este acto la Iglesia señala el fin último del ser humano, que no es de venir a este mundo, sino para ganar el reino de los cielos. Es por eso que la vida presente tiene el carácter del estadio que es el puente para llegar a destino.

El objetivo del ser humano no es quedarse en el puente, sino llegar al final al que éste conduce. Dado que los santos lograron este objetivo, predominó la costumbre que los padres cristianos dieran a sus hijos los nombres de santos. Los santos, como miembros del cuerpo de Cristo, revelan a Cristo mismo y hacen perceptible su presencia en la historia. La mención del nombre de un santo remite a su virtud y ésta a su turno remite a la virtud de Cristo. El nombre de un santo conduce a la comunión del santo con la persona que lleva su nombre. Los santos vivieron en el mundo para el nombre de Dios y sometieron su voluntad a la voluntad divina. Así, el deber de los padres cristianos es elegir nombres cristianos para sus hijos y de no dejarse llevar por costumbre mundanas.